METALHEAD MEETING LA ARENELE ROMANE (7.06.2014)

Sâmbătă, 7 iunie. Ora 17.00. Arenele Romane. 7 trupe rock. 7 ore de muzică. Și aproximativ 3.000 de oameni care s-au dezlănțuit pe acordurile brutale de heavy dus la extrem. Au urcat pe scenă: Endsight (Grecia), Diamonds Are Forever (Romania), Sincarnate (Romania), Last Hope (Bulgaria), Arkona (Rusia), Moonspell (Portugalia) și Sepultura (Brazilia) Cam așa aș putea rezuma seara de sâmbătă.
 
Dar, cum nu am limită de semne pentru articol, am să vă povestesc pe larg. Mi-ar fi părut rău să ratez acest eveniment. Chiar dacă în timpul meu liber nu ascult nici Sepultura, nici Moonspell, nici Slayer, nici alte forme de metal extrem, ador să merg la astfel de concerte! Există un schimb extraordinar de energii atât între spectatori cât și între artiști și public, cum rar ți-e dat să vezi și să simți la alte concerte. Nu contează dacă ești gras, slab, frumos, urât, dacă ai sau nu tatuaje, piercing, dacă ai sau n-ai bani, dacă îl cunoști sau nu pe cel de lângă tine. Aici toți sunt o mare familie. Poți să fii sigur că te vor purta pe brațe prin toată zona Golden Circle și că te vor ajuta să te ridici dacă, din greșeală sau prea multe beri, ai căzut în timpul unui mosh pit. Tot aici ai șansa să vezi 3 generații unite de muzică. Am văzut atât puști de 7-8 ani purtați pe umeri cu mândrie de tații lor, precum și bunici trecuți de 60 de ani. Am văzut fete cu machiaj strident, bocanci și pantaloni de piele, dar și domnișoare cu ținută mai potrivită pentru o plimbare în parc decât pentru un eveniment rock. Cert este că nimic nu a mai contat când a început MUZICA. „E o întoarcere la instinctele primare, rock-ul mă ajută să-mi eliberez mintea și sufletul de toată tensiunea și stresul acumulat în timp. Las aici, la Arenele Romane toate sentimentele negative, când voi pleca spre casă voi fi mult mai ușor. Toate trupele care vor urca pe scenă îmi plac, dar cel mai mult și mai mult îmi place Sepultura”, așa mi-a explicat Claudiu, un băiat de 19 ani, ce înseamnă pentru el acest festival.
 
 

Ok… dar să începem cu începutul. Primul lucru pe care l-am văzut când am pășit pe aleia din Parcul Carol a fost un autocar imens. Jur că e cel mai mare autocar pe care l-am văzut în viața mea. Jos pălăria pentru șofer care a reușit, cu măiestrie, să strecoare „hălăbaia” printre pomi și oameni ieșiți la plimbarea de seară în parc și să o parcheze în curtea Arenelor. Am aflat mai apoi că era vorba chiar despre autocarul de turneu al trupei Sepultura, care întârziaseră puțin din cauza traficului greoi. Se formase deja coadă la poartă, iar când autocarul a trecut pe lângă noi toată lumea filma de zor cu telefoanele mobile. Nimeni nu vroia să piardă sosirea brazilienilor. La vederea artiștilor, oamenii au izbucnit în urale. Când s-au deschis porțile, primii spectatorii au luat-o la goană (mai ceva ca la cursa de 100 m garduri) pentru a prinde cel mai bun loc în față. Nu am putut să nu observ faptul că „reperele” de pe tricouri erau altele decât la celelalte concerte rock la care am fost. Predominau, cum era de așteptat, cele cu Sepultura, Moonspell, Slipknot, Pantera, Slayer, Ramones, Megadeth.
 
 
Stand-ul de merchandise a fost luat cu asalt, iar rockerii au plecat acasă cu tricouri și CD-uri noi.
 
 

O bilă albă pentru organizatori care s-au străduit să respecte orele anunțate pentru începerea recitalurilor. Seara a fost deschisă, la ora 18.00, de grecii de la Endsight. Rockerilor nu le-a trebuit prea mult timp pentru a intra „în stare”: pletele au fost scuturate nervos în timp ce berea a zburat prin aer. Încet dar sigur pășeau în „ringul de dans” și alți spectatori. Spre sfârșitul recitalului am văzut și o încercare timidă de mosh pit. O rockeriță norocoasă a ajuns direct pe scenă după ce a fost purtată pe brațele spectatorilor. A fost ajutată de oamenii care au asigurat paza, de la firma Blackhawk Security.
 
 
Au urmat două trupe românești: Diamonds Are Forever (Cluj Napoca) și Sincarnate (București), ambele primite cu entuziasm de public. Artiștii i-au invitat la dans pe spectatori (de fapt, toate trupele au avut acest îndemn pentru public). Ba mai mult decât atât, i-au împărțit în două tabere și uite așa, ne-am bucurat de cel mai mare și mai tare mosh pit, în care au fost implicați aproape toți cei din Golden Circle. Am avut și un inspirat „regizor de platou”. Este vorba despre unul dintre oamenii însărcinați cu paza și ordinea la acest eveniment. El a fost cel care i-a ajutat pe doritori să „plonjeze” pe brațele spectatorilor pentru o adevărată „baie de mulțime”. El i-a „dirijat” pe spectaatori atunci când artiștii doreau să împartă mulțimea în două tabere pentru un mosh pit de toată frumusețea. Și a făcut-o cu stil, cu zîmbetul pe buze. Nu cred că am mai văzut până acum agenți de pază care își fac meseria cu zâmbetul pe buze, care știu să discute cu spectatorii. Jos pălăria pentru firma Blackhawk Security!
 
 

Last Hope (Bulgaria) au salutat publicul la ora 20.15. Au urmat 45 de minute trăite intens de fiecare rocker aflat în incinta Arenelor. Doar cine nu a vrut nu a făcut „crowd surfing”. S-a cântat (aproape toată lumea cunoștea versurile pieselor), s-a dansat (fiecare în legea lui), s-a băut bere și s-a urlat (atât cât i-au ținut plămânii).
 
 

Dar publicul s-a descătușat cu adevărat la recitalul rușilor de la Arkona. Au fost preferații mei din această seară! Un amestec de stiluri și genuri muzicale care nu te puteau lăsa indiferent. Au avut pe scenă chitări, clape, cimpoi, fluier, așa că ne-am bucurat de o porție sănătoasă de metal cu influențe folclorice. Am văut la un moment dat și o imensă sârbă încinsă de spectatorii din Golden Circle. În ceea ce o privește pe Maria „Masha Scream” Arkhipova, lider al grupului, solistă și compozitoare, jos pălăria! O prezență tonică, energizantă, care a făcut ce a dorit cu aproximativ 3.000 de rockeri dezlănțuiți. Mi-aș fi dorit sincer ca recitalul lor să dureze mai mult.
 
 

Despre Moonspell (trupă care împlinește 22 de ani de carieră) auzisem numai lucruri bune, așa că abia așteptam să îi văd live! Recitalul lor a început puțin după ora 22.30 și, vă spun cu mâna pe inimă că habar n-am când a zburat o oră și 20 de minute. Fernando Ribeiro m-a cucerit de când a pășit pe scenă. Piesele mai noi s-au împletit cu cele vechi așteptate de toată lumea (încă de când au urcat băieții pe scenă striga o fată în spatele meu, cât o țineau plămânii: „Alma Mater”). Astfel, ne-am bucurat de piese precum Almost Religious, Opium, Ruin & Misery, Alma Mater, Perverse, Full Moon Madness, Mephisto.
 

Sepultura a urcat pe scenă după miezul nopții și a oferit un show de excepție! Deși după recitalul portughezilor de la Moonspell, publicul dădea oarece semne de oboseală (era normal având în vedere energia consumată până atunci). M-am mirat puțin să văd că unii spectatori s-au grăbit spre ieșire, dar pentru cei care au rămas muzica brazilienilor a funcționat mai ceva ca o băutură energizantă. Având în vedere că rândurile se mai răriseră, spectatorii au putut să înainteze spre scenă pentru a vedea mai bine (de auzit se auzeau perfect și din Piața Unirii). O domnișoară a plecat nervoasă spre casă după primele două piese Sepultura, strigând în gura mare: „Mai întâi a plecat Max Cavalera, acum văd că a plecat și Derrick Green… cine dracu’ mai e și chelu’ ăsta?!” Acum între noi fie vorba, Derrick a renunțat (relativ receent) la celebrele dreadurile, mai nou este… chel. Dar cântă la fel de bine și cu aceiași trăire.
 
1.   The Vatican 
2.   Kairos 
3.   Propaganda 
4.   Impending Doom 
5.   Manipulation of Tragedy 
6.   Convicted in Life 
7.   Dusted 
8.   Attitude 
9.   Dead Embryonic Cells 
10. Biotech Is Godzilla 
11. Spectrum 
12. Da Lama ao Caos 
(Chico Science & Nação Zumbi cover)
13. Inner Self 
14. Territory 
15. Arise 
16. Refuse/Resist 
Bis:
17. Trauma of War 
18. Ratamahatta 
19. Roots Bloody Roots 
 
 
În loc de încheiere….
M-am simțit minunat sâmbătă seară. Mi-am reîncărcat bateriile pentru toată săptămâna! Încă mai simt tobele în cutia toracică și le aud cât se poate de clar în urechi. Fac pariu că, după o porție atât de sănătoasă de metal, dacă îmi fac acum analizele medicale, am să descopăr că s-a reglat și nivelul fierului în sânge.
Sincer, abia aștept ediția de toamnă a festivalului Metalhead Meeting, unde voi avea ocazia să văd trupe precum Paradise Lost, Finntroll, Hatesphere și Profane Omen.