Mircea Mihăieş: „Oare chiar l-am întâlnit pe Leonard Cohen?” (2008)

noiembrie 11, 2016

Articol semnat de Mircea Mihăieş în România Literară (2008)

Mi-am încheiat articolul anterior pe-un ton resemnat-filozofic, rezumabil în felul următor: atunci când nu sunt şanse de a-ţi se împlini o dorinţă, e mai bine să nu ţi se împlinească! Sună cam à la Paulo Coelho (adică de-un kitsch mortal), dar cred că fraza conţine un lucru adevărat. M-am consolat spunându-mi că e preferabil să nu-ţi întâlneşti idolii, pentru c-ai putea fi dezamăgit. Convingerea mi s-a consolidat în anii de frecventare a lumii literare. Indivizi ce transmiteau prin scrisul lor intense, nobile vibraţii, s-au dovedit a fi de-o incredibilă bădărănie ori meschinărie. Pentru a-mi digera mai uşor eşecul, m-am îmbărbătat cu gândul că poate nu există nici o legătură între Cohen, cel din imaginaţia mea, şi omul în carne şi oase. Că, la o adică, e mai bine ca lucrurile să rămână ca înainte: să mă mulţumesc cu muzica şi textele lui.
Şi totuşi, nu mă resemnasem. Ceva-ceva îmi spunea că întâlnirea va avea loc, deşi nu ştiam cum şi când. Vestea a sosit printr-un email, la începutul săptămânii concertului de la Bucureşti. Vorba aceluiaşi Coelho: când îţi doreşti cu adevărat un lucru, întreg universul conspiră în favoarea ta! Un şir de întâmplări — asupra cărora nu insist: mailuri şi telefoane pe ruta Washington – Los Angeles – Londra – Bucureşti — au făcut ca Leonard Cohen să revină asupra deciziei impuse de staff-ul turneului: şi anume, ca în perioada concertelor să evite absolut orice fel de întâlniri.
Şi iată-mă, la patru şi jumătate fix, duminică, 21 septembrie, la intrarea de pe Mărăşti a stadionului „Arcul de Triumf”. Mă înţelesesem la telefon cu managerul turneului, Mike Scoble, un englez de-o politeţe şi căldură exemplare, să mă preia. „Port jeanşi albaştri şi am pe piept un ecuson vizibil de la distanţă.” Mă gândesc, la repezeală, ce semn distinctiv aş putea purta eu. Mă decid: „O să am cu mine o carte roşie. Nu a lui Mao, ci cartea mea despre Cohen!” Mike râde şi spune: „See you in a minute.”
Zis şi făcut: în câteva zeci de secunde apare la poartă. Lumea încă nu se adunase, aşa că ne identificăm instantaneu. Trecem de gărzi, intrăm pe culoarele ce duc spre stadion şi ajungem la doi paşi de scenă. Acolo, împreună cu orchestra, Leonard Cohen făcea proba de sunet. Tocmai cânta, cu o uşurinţă şi detaşare pe care aveam să le descopăr şi în timpul concertului, una dintre cele mai frumoase piese ale sale, „Hallelujah”. Era exact cuvântul, urmat de semnul exclamării, ce încheia emailul prin care Leon Wieseltier mă anunţa că-l convinsese pe Cohen să mă întâlnească.
Ne deplasăm în spatele scenei, unde e organizat, printre vitrine, diplome, trofee, medalii şi mingi de rugby, un fastuos bufet: observ în grabă farfurii cu somon fumé, felii cu carne rece de pui, fructe, prăjituri, sucuri naturale, băuturi răcoritoare. De jur împrejur, canapele. Stau de vorbă câteva minute cu Robert Kory, actualul său agent. Aflu — şi fac ochii mari — că e fostul soţ al lui Anjani Thomas, „vocea de fundal” a discurilor lui Cohen şi actuala parteneră de viaţă a cântăreţului. Kory e amabilitatea însăşi. Abrupt-misterios, pe jumătate complice, pe jumătate invadat de-o mândrie pe care n-o poate reprima, îmi povesteşte, teatral, cum a recuperat banii dispăruţi din conturile cântăreţului, cum a decurs turneul din vară („Cel mai mare concert a fost în Anglia, şaizeci de mii de spectatori!”) Deduc, de asemenea, că în ultimele zile a făcut intense explorări ale Bucureştiului. Se simte din felul în care vorbeşte despre vinul şi fetele noastre.
Stând cu spatele la uşă, nu observ sosirea lui Cohen. Mă întorc şi-l descopăr la un pas de mine: zâmbitor — un zâmbet de unchi poznaş, plin de energie şi bună dispoziţie, cu ochii lucind cuceritor, ochi de om tânăr şi bun —, îmi întinde mâna şi ne salutăm îndelung. Îmi mulţumeşte — el mie! — pentru onoarea pe care i-am făcut-o, îmi spune cât de mult l-a încântat cartea pe care am scris-o despre el şi că se bucură să-i facă o plăcere, întâlnindu-se cu mine, şi lui Leon Wieseltier. Încerc să-mi desprind, copleşit şi jenat, mâna. Continuă să mi-o strângă. Nu ştiu ce să-i spun. În cele din urmă, găsesc câteva fraze anemice, îi urez la mulţi ani şi îi ofer sticla cu vin adusă pentru ziua lui. O primeşte cu încântare, îi explic că m-am gândit la semnificaţia etichetei — e o sticlă de „Domeniile Coroanei” —, pentru că stadionul unde avea să cânte se află pe fostele proprietăţi regale.
E fericit şi consider că e cel mai bun moment să salut şi să plec. „Please, don’t go!”, rosteşte, şi mă prinde de braţ. „Avem atâtea lucruri să ne spunem!” Ne aşezăm pe una din canapele şi răspund ca un automat întrebărilor lui. „Cu ce te ocupi în viaţă?” Îi spun cum îmi câştig traiul. Îmi cere să-i povestesc despre mânăstirea Caşin. I se pare fabuloasă. „În timpul repetiţiilor, o priveam fascinat de pe scenă, şi cred că e cel mai frumos loc unde am cântat vreodată. Parc-aş fi în Grecia, dar şi în Franţa. Arcul de Triumf seamănă frapant cu cel de la Paris.” Mă întreabă apoi dacă în România cuvântul „ţigan” are un sens peiorativ: apare de vreo zece ori în cântecele sale şi n-ar vrea să jignească pe nimeni. Îl asigur că nu. Invoc mai multe titluri de romanţe şi cărţi (între care şi „Cânticele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu).
Îmi cere să-i spun cum se pronunţă corect „Bucureşti”. La a doua rostire, cuvântul sună desăvârşit. (Vreo trei ore mai târziu, îmi zâmbesc în barbă, mândru de talentele mele de fonetician, când Cohen pronunţă pe scenă, cât se poate de corect, numele oraşului: am şi eu o contribuţie la triumful lui!) Îl învăţ alte câteva cuvinte româneşti: „mulţumesc”, „bună ziua”, „poftă bună”. Revine, obsedant, la frumuseţea mănăstirii. Îi rosteşte numele în diverse feluri. Bisilabic (Ca-şin), cu accent pe prima silabă, apoi pe a doua. Mă priveşte întrebător. „Accentul e pe ultima!” Zâmbeşte.
Încerc din nou să plec. „No, stay, please. Hai să mâncăm ceva.” Fâstâcit, inert, strivit, îl urmez împreună cu managerul şi câţiva din membrii orchestrei în sala de mese. „Catering-ul e minunat. Eu sunt vegetarian, însă îmi place să privesc felurile de mâncare”. El gustă puţin dintr-o supă cu fasole, însă cei din jur nu se sfiesc să-şi umple farfuriile până la refuz. Nu sunt tocmai un duşman al mâncării, dar mai mult de-o cafea nu reuşesc să beau. Vorbim, ne amuzăm — vorba vine! —, încerc să-mi întipăresc în minte fiecare secundă a acestei întâlniri. Totul decurge atât de firesc, de parcă ne-am fi cunoscut de când lumea. Cuvintele, senzaţiile, stările trec în goană prin memoria mea, lichefiată şi lunecoasă. Nu se agaţă nici o scamă de amintire. Discuţii banale, ca între vechi cunoscuţi. Nu cred că se spune ceva memorabil. Iar dacă se spune, eu nu reuşesc să reţin nimic. Nu simt în aer magia artei înalte, iar presupusa paranoie a mediului artistic lipseşte cu desăvârşire. În jur, doar oameni normali, obişnuiţi să-şi vadă de meserie. E o masă calmă şi relaxată, ce nu trădează în nici un fel că între noi s-ar afla o fiinţă excepţională. Îi privesc doar luminiţa din ochi, zâmbetul suav, prietenos, şi compar vocea care mi se adresează — adâncă, vibrantă, melodioasă — cu aceea de pe discuri: e identică! Mi se confirmă vechea bănuială că, de fapt, Leonard Cohen nu cântă, ci rosteşte versurile cântecelor!
La un moment dat, apare fiica sa, Lorca. Pare o fetişcană. Seamănă izbitor cu mama ei, aşa cum o ştiu din fotografii: mărunţică, delicată, zâmbitoare. Atmosfera îmi aminteşte de aceea dintr-o familie tradiţională, de la ţară, în care rolurile şi îndatoririle sunt limpede stabilite şi însuşite de toată lumea. Leonard Cohen, ca şi Robert Kory, îşi păstrează pălăriile pe cap şi în timpul mesei. Lorca se mişcă sprintenă de la un grup la altul, iese din încăpere, revine: e liantul acestei lumi în care tatăl ei reprezintă punctul fix.
Se aduce un tort. Stau la masă alături de cântăreţ şi când suflă în lumânări îmi vine — prosteşte — să suflu şi eu! Îi cântăm „Happy Birthday!” El ne mulţumeşte tuturor, făcând gestul oriental de salut cu palmele împreunate. „Mai lipseşte ceva”, spune, şi iese din încăpere. Se reîntoarce peste câteva minute cu sticla mea de vin! O desface şi, din pahare de plastic, bem în cinstea lui.
Trecuseră aproape două ore, dar nu-mi aduc aminte cum s-au scurs şi ce am vorbit. Îi văd doar luminiţele din ochi, zâmbetul de om bun. Cineva are inspiraţia să-l fotografieze cu pălăria la piept, la ieşire, când mă decid în sfârşit să plec, iar el, conducându-mă până la poartă, mă salută în chip de bun rămas. Chiar dacă aparatul nu e de mâna întâi, luminiţele din ochi s-au imprimat exact aşa cum sunt: vii, generoase, tandre, de-o mătăsoasă incandescenţă. Le contemplu acum, improbabile şi halucinante, ca pe-o nălucă a propriei mele memorii defecte.