Patti Smith: „Nu am uitat versurile piesei lui Dylan, nu le-am putut rosti”

0
2

Patti SmithPatti Smith a povestit pentru The New Yorker experiența de la Premiile Nobel. Găsiți mai jos traducerea.
 

În ciuda atmosferei apăsătoare din timpul alegerilor prezidențiale, am încercat să-mi păstrez optimismul în luna decembrie și să mă ocup de familie și de pregătirile pentru Noul An. Dar știam că mai am o datorie importantă în 2016. În septembrie, fusesem abordată de reprezentanții Premiilor Nobel care m-au invitat să cânt în onoarea laureatului Premiului Nobel pentru Literatură, care la vremea respectivă nu era cunoscut. Așadar, aveam să petrec câteva zile Stockholm, într-un hotel frumos și aveam șansa să strălucesc, să admir și să scriu. Am ales să cânt una dintre piesele mele pe care consideram că o pot interpreta cu orchestră. Dar când a fost anunțat câștigătorul și când am aflat că Dylan a acceptat premiul, nu mi s-a mai părut potrivit să cânt o piesă proprie. M-am trezit într-o situație neprevăzută, cu o grămadă de dileme și emoții pe cap. În absența lui, eram eu potrivită pentru această „sarcină”? Poate că lui Bob Dylan nu i-ar plăcea să fiu eu cea care cântă în onoarea lui, iar eu nu vrea să fac nimic care să-i displacă lui Dylan. Dar având în vedere că prezența mea la eveniment fusese deja bătută în cuie, am ales să interpretez piesa „A Hard Rain’s A-Gonna Fall”, pe care o iubesc încă din adolescență și care era și una dintre preferatele regretatului meu soț.
După ce am luat această decizie, m-am concentrat pe pregătirea momentului, am repetat piesa pentru a mă asigura că știu și pot transmite mesajul fiecărui vers. Având în băiat cu ochii albaștri, mi-am însușit piesa și am cântat-o cu multă plăcere. Mi-am dorit să cânt piesa așa cum a fost scrisă inițial și să o interpretez cât pot eu de bine. Mi-am cumpărat un costum nou, mi-am aranjat părul și am simțit că totul este în ordine.
În dimineața ceremoniei de decernare a Premiilor Nobel, m-am trezit cu emoții mari. Vremea era urâtă și ploua tare. În timp ce mă îmbrăcam repetam piesa cu încredere. În holul hotelului am văzut o doamnă îmbrăcată într-un costum tradițional japonez superb. Părul ei era coafat perfect. Mi-a spus că se află acolo pentru a-l reprezenta pe șeful ei care primea Premiul Nobel pentru Medicină, dar era speriată de vremea de afară. I-am spus că arată bine și că nicio ploaie torențială și nicio rafală de vânt nu i-ar putea strica coafura. Când am ajuns la sala de concert, afară începuse să ningă. Repetiția cu orchestra a fost perfectă. În cabina mea era un pian, iar organizatorii mi-au adus mereu ceai cald și supă pentru a mă încălzi. Eram conștientă că oamenii abia așteaptă să mă audă cântând.
M-am gândit la mama mea care mi-a cumpărat primul disc cu Dylan când eu aveam abia 16 ani. L-a găsit la un târg și mi l-a cumpărat din bacșișul făcut la muncă. „Arată ca unul pe care s-ar putea să-l placi”, mi-a spus ea când mi-a dat discul. L-am ascultat de nenumărate ori, piesa preferată fiind „A Hard Rain’s A-Gonna Fall”. Mi-am dat seama că deși nu am trăit în aceeași perioadă cu Arthur Rimbaud, sunt contemporană cu Bob Dylan. Mi-am amintit și de soțul meu și de momentele în care cântam împreună această piesă.
Apoi a venit timpul să urc pe scenă. Stăteam lângă dirijor. Cum stăteam acolo, mi-am imaginat foștii laureați care mergeau către Rege pentru a-și primi medaliile: Hermann Hesse, Thomas Mann, Albert Camus. Apoi a fost anunțat Bob Dylan, iar inima mea a început să „salte” ca nebuna. După ce a fost citit un discurs emoționant despre Dylan, mi-am auzit numele și m-am ridicat. Ca într-o poveste, m-am trezit în fața Regelui și a Reginei din Suedia și în fața multor minți luminate. Tot ce aveam asupra mea era o piesă a cărei mesaj exprima toate experiențele poetului care a scris-o.
Am auzit primele acorduri ale orchestrei și apoi am început să cânt. Primul vers a ieșit cam „tremurat”, dar eram sigură că o pot scoate la capăt. Dar am fost „lovită” de o avalanșă de emoții atât de intense încât nu am fost în stare să negociez nimic cu ele. Cu un colț al ochiului vedeam camera de luat vederi, toți demnitarii și publicul din sală. Neaobișnuită cu emoții atât de mari, nu am mai putut continua. Nu am uitat versurile, acestea fac parte din mine. Pur și simplu nu am fost în stare să le scot pe gură.
Acest fenomen ciudat nu s-a diminuat și nici nu a trecut, ci a rămas, în cel mai crud mod, cu mine. Am fost obligată să mă opresc, să-mi cer iertare și apoi să încerc să cânt din nou, deși m-am „împiedicat” iar. Când m-am așezat pe scaun am resimțit puternic sentimentul de umilință și rușine pe care-l aduce cu sine eșecul. Dar mi-am dat seama și de faptul că am pătruns cu adevărat în universul versurilor și că le-am trăit cu adevărat.
Când m-am trezit a doua zi, afară ningea. La micul dejun am fost felicitată de mai mulți laureați. Mi-au spus că am făcut o treabă bună. „Mi-aș fi dorit să iasă mai bine”, am spus eu. „Nouă ne-a plăcut așa. Pentru noi, a fost o metaforă a propriilor noastre greutăți”, au zis ei. Toată ziua am auzit doar vorbe frumoase, iar la final am înțeles care este adevărata natură a datoriei mele. De ce urcăm pe scenă? Mai întâi de toate pentru entertainment și pentru a-i transforma pe oameni. Totul este pentru ei. Piesa nu cere nimic. Creatorul piesei nu a cerut nimic. Și atunci, de ce aș cere eu ceva?
Când soțul meu, Fred, a murit, tatăl meu mi-a spus că timpul nu vindecă toate rănile, dar ne dă uneltele pentru a trece peste încercările vieții. Am aflat că vorbele tatălui meu sunt adevărate. Privind către viitor, sunt sigură că ploaia nu va înceta să cadă, iar noi va trebui să fim vigilenți. Se apropie finalul de an; pe 30 decembrie voi cânta „Horses” alături de trupa mea, de fiul și de fiica mea, în orașul în care m-am născut, Chicago. Toate experiențele mele, toate bucuriile și toate greutățile se vor reflecta în acest concert. 70 de ani de momente, 70 de ani de a fi uman.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here