Phoenix la Teatrul Național București (Sala Studio, 14.05.2018)

mai 15, 2018

413

**Galerie foto de Iulia Radu (click aici!!!)**

Articol de Iulia Radu
Convingerea, determinarea, ba chiar disperarea (în unele cazuri) cu care cântă spectatorii piesa „În umbra marelui U.R.S.S.” (lansată în 2000) sunt contagioase și îți dau fiori. Rareori se întâmplă ca un cântec, care are în el atâta revoltă și zbucium, să unească atâția oameni. Acesta, însă, se conectează rapid la conștiința românului. S-au strâns deja câteva generații care au ajuns în punctul de a striga „Dar daţi-mi viaţa ‘napoi” și, judecând după cum evoluază lucrurile, vor mai urma și altele care vor fredona cântecul lui Nicu Covaci. Câtă vreme vom fi în aceeași umbră nenorocită (mai ales când este vorba despre mentalitate), vom pune pe repeat versurile lui Covaci. Îmi va rămâne multă vreme în memorie glasul mulțimii fredonând-o alături de Nicu Covaci. „Piesa aceasta este mai mult despre mine”, a spus Nicu înainte de a o cânta pe scena Sălii Studio de la T.N.B. Habar n-ai tu, Nicule, cât de mult ne reprezintă.
Știu, am început brusc această pseudo-cronică, dar am trăit intens momentul cu pricina. Am început frumos săptămâna. După multă vreme, am pus din nou piciorul într-o sală de teatru. Am fost la Sala Studio a Teatrului Național. M-a adus acolo trupa Phoenix. O sală cochetă, recent renovată, cu fotolii confortabile care este aproape perfectă. De ce „aproape”? Păi, pentru că la Sala Studio, sectorul B este amplasat în fața scenei, în timp ce sectorul A este în fundul sălii, semn că nu doar la Caracal se întâmplă minunății.
Concertul a început la ora 19.15, iar în prima parte, momentele Phoenix au alternat cu piesele interpretate de Grigore Leșe. Alături de ei pe scenă s-a aflat și Nicu Dumitru (keyboards) și subliniez faptul că ideea de aduce pe scenă și un pian/keyboards a fost foarte bună. Inițial n-am știut cum să gestionez emoțiile, trăirile pentru că forța pe care o simți în mod obișnuit la concertele Phoenix, era „îmblânzită” de duioșenia pieselor interpretate acapela de Grigore Leșe (pe care îl vedeam pentru prima dată live). Recunosc că rapsodul n-a fost niciodată printre preferații mei, așa că mi-a luat ceva vreme până când l-am înțeles. Omul transmite multă emoție, asta este cert, și fiind anul în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri, prezența lui pe scenă alături de Phoenix capătă mai multă greutate. Publicul l-a primit cu multă căldură și respect, de unde deduc că rockerii au o mai mare deschidere către alte genuri. Sunt 100% de acord cu Leșe care l-a dat exemplu pe Nicu Covaci și a subliniat faptul că sunt foarte puțini oameni care s-au angajat în proiecte pe termen lung (de peste 50 de ani) și mult mai puțini cei care nu au abandonat pe drum. Partea a doua a concertului a aparținut repertoriului Phoenix în întregime și l-a avut invitat, la piesa Colind, pe Bogdan Muntenița (solist).
A fost un spectacol „rotund”, bine gândit și „împachetat” din care n-au lipsit Maria Tănase sau George Enescu. Muzica trupei Phoenix (inspirată din folclor) a ridicat sala în picioare. Prima parte a spectacolului m-a impresionat foarte mult. Este prima dată când ascult live piese de pe primul album al trupei, Cei ce ne-au dat nume (lansat în 1972): Paparuga, Vara, Toamna, Iarna, Păpăruga. Rapsodia română în La Major (George Enescu) s-a „împletit” frumos cu muzica Phoenix. Mi-a plăcut cum a sunat opera lui Enescu în interpretarea trupei Phoenix!
Din partea a doua a recitalului n-au lipsit piese ca Anotimpul 5, Cocoșii negri, Baba Novak, Vremuri, Fată verde, Nunta, Apocalipsa, Muguri de Fluier, Negru Vodă, Strunga, Jocul, Ora hora, Fie să renască. Impresionante au fost și solo-urile susținute de fiecare instrumentist al formației. Flavius Hosu (prezentat de Costi: „Mitraliera din Carpați”) a avut un adevărat mini-recital în care a dovedit că nu este doar un toboșar de clasă ci și un bun entertainer. Lavinia Săteanu (vioară), care purta o ținută roșie ca focul, ne-a răsfățat pe tot parcursul concertului, poate unul dintre cele mai frumoase momente a fost duo-ul public-vioară la melodia „Ciuleandra”. Vlady Săteanu ne-a oferit un moment de virtuozitate la bas, foarte apreciat de cei din sală. Pe Cristi Gram este mereu o plăcere să-l asculți cântând la chitară și m-am bucurat să-l revăd. Ne-a bucurat și el cu câteva solo-uri interpretate cu multă trăire. Costin Adam (solist) are atitudine, este charismatic, foarte expresiv și știe să creeze o legătură specială cu publicul. Din colțul din dreapta scenei, Nicu Covaci conducea discret „ceata de războinici”. N-a vorbit prea mult cu publicul, dar nici nu era nevoie. A fost suficient ca din semi-întuneric, să ridice pumnii desupra capului pentru a anima mulțimea. Au sunat bine împreună. Au lipsit arhicunoscutele probleme cu sunetul, semn că s-a reglat relația cu sunetiștii.
Revin la Centenar. Sărbătorim 100 de ani de la Marea Unire, dintre care 55 de ani i-am petrecut, noi ca popor, cu muzica trupei Phoenix. Timp de 55 de ani ȘI această muzică a fost un fel de ancoră care nu ne-a lăsat să uităm cine suntem. Mi s-ar fi părut absolut firesc să văd în sală un car al Televiziunii Publice. Un astfel de concert n-ar fi trebuit să lipsească din grila TVR (fie în direct, fie înregistrat)! La fel cum mi s-ar fi părut normal ca, într-un an atât de important pentru România, să auzim muzica trupei Phoenix pe toate posturile de radio. E chiar așa o mare problemă dacă în loc să îl difuzeze pe Carla’s Dreams de 702 ori pe săptămână, îl dau doar de 600 de ori, făcând astfel loc în playlist și cântecelor Phoenix dar și altora care au scris istorie în muzica românească?! Dar uite că suntem deja în a 5-a lună din 2018 și despre Centenar se vorbește în șoaptă sau deloc. Este realitatea tristă pe care trebuie să ne-o asumăm și pe care trebuie să o corectăm. Dacă putem!
În final, vă recomand să nu ratați acest spectacol-concept dacă veți avea ocazia să-l vedeți. Mulțumim organizatorilor și le dorim succes în continuare!