Placebo la Arenele Romane (28.06.2017)

Articol de Mary Alexe

iulie 1, 2017

123

Ladies and gentlemen of Placebo
Ei sărbătoreau 20 de ani de muzici, noi 11 ani de la prima lor venire în România, tot la Arenele Romane, într-o zi de august 13 toridă, când m-am scurs până la concert în ceea ce a fost unul dintre cele mai negre week-enduri din viaţa mea. În contextul personal de atunci, orice om normal la cap ar fi dat biletul altcuiva, căci numai de concert nu eram în stare. Dar, pentru că „there is no such thing in life as normal”, cum, necum, am pornit spre Arene fără să ştiu încă ce avea să însemne acea seară pentru mine şi cum avea să mă obsedeze concertul acela mult timp. Aveau deja 10 ani de muzici în spate, tocmai ce lansaseră Meds cu câteva luni înainte şi urcau pentru prima dată pe scenă într-o ţară de care poate nu auziseră prea multe (sau deloc) dar care i-a primit cu un entuziasm impresionant. Pesemne le place de noi, căci s-au mai întors de patru ori.

Dar asta a fost în 2006.
Pentru concertele anterioare de anul acesta nu am căutat secvenţe şi nici setlisturi, pentru că nu voiam să ştiu nimic despre cum au gândit turneul aniversar. Ştiam doar că Brian spusese într-un interviu că vor cânta şi piese mai rar auzite în concert de-a lungul anilor. Setlistul a acoperit, evident, toate albumele lor de studio şi a fost organizat cumva în două părţi: prima, denumită chiar de Brian „setul melancolic”, cu piese de stare, printre care Pure Morning (1998), Soulmates (2003), Twenty Years (2006), Exit Wounds (2013), 36 Degrees (1996) într-o versiune mai lentă, iar cea de-a doua, de la piesa cu numărul 17 încolo, explozivă de-a dreptul, cu titluri precum For What It’s Worth (2009), Special K (2000), The Bitter End (2003), Teenage Angst (1996), Infra-red (2006). A fost şi o diferenţă de sunet, care mi s-a părut foarte limpede în prima parte şi foarte tare (la propriu) în partea a doua. Singura nemulţumire la acest capitol a fost legată de ecoul deranjant pe care îl tot sesizez la Arene (aveam senzaţia că cineva lângă mine ascultă la volum maxim muzică în căşti).

În afară de Brian Molko şi Stefan Olsdal (care au împărţit partea din faţă a scenei, mi-a plăcut foarte tare faptul că Brian nu s-a plasat în mijloc), au mai fost pe scenă Bill Loyd (bas), Nick Gavrilovic (chitară), noul toboşar venit în trupă acum doi ani, Matt Lunn, şi Angela Chan la vioară şi clape, în locul Fionei Brice.

Momente emoţionante au fost destule, dar cele mai frumoase au venit după I Know, o piesă de pe primul lor album, când s-a aplaudat îndelung, iar cei de pe scenă au rămas nemişcaţi, primind şi amplificând aplauzele cu fiecare mişcare uşoară din cap a lui Brian; la Without You I’m Nothing, când au fost proiectate pe ecran imagini cu David Bowie, care a avut un rol atât de special în istoria trupei şi în viaţa lui Brian (prezenţa lui Bowie s-ar fi simţit oricum, chiar şi în lipsa imaginilor); al treilea moment absolut minunat a fost dat chiar de obiectul teoretic interzis la concert. Luminiţele venite din telefoanele celor câteva mii de spectatori au umplut incinta Arenelor iar imaginea a fost preluată pe ecrane şi a creat una dintre cele mai frumoase chemări la bis pe care le-am văzut. S-au întors la două bisuri într-o atmosferă absolut superbă, iar eu mă gândeam când am simţit ultima oară aşa o bucurie la un concert. Trebuie să fi fost când a cântat Morrissey la Bucureşti în 2015.

După 20 (21 deja) de ani de muzici, cu siguranţă cei de la Placebo nu mai au nimic de demonstrat nimănui, dacă au avut vreodată. Şi totuşi, lucrurile sunt evidente. Sunt la fel de proaspeţi, energia e la fel de specială, te iau pe sus şi te dau emoţional de toţi pereţii ştiuţi şi neştiuţi şi tu tot mai vrei. Dacă ar putea cânta până dimineaţă, nu te-ai putea plictisi. Cred că ceea ce ţine nişte oameni împreună într-o trupă nu e doar relaţia foarte bună, personală şi creativă dintre ei, ci faptul că reuşesc să se ţină departe de o situaţie în care ceea ce denumim noi, uneori pompos, act artistic devine mecanic. Câtă vreme încă pot urca şi sta pe scenă cu bucurie şi pot fi încă emoţionaţi şi „în muzică”, pot să rămână autentici şi relevanţi, oricâţi ani ar sărbători. Placebo are asta.

A fost clar cel mai fain dintre concertele lor în România şi cred că elementul definitoriu a fost implicarea publicului şi conexiunea acestuia cu scena (dovezi şi netăgăduit privind întreaga atmosferă sunt şi pe conturile lui Billy, Matt şi, respectiv, Nick pe Twitter). Mi-am amintit de răceala şi senzaţia de sec din urmă cu 11 zile de la Kings of Leon. Nici urmă de aşa ceva aici. Aici s-a produs, fără îndoială, magia aceea care se naşte atunci când publicul şi trupa fac la fel de mult efort pentru a se întâlni la jumătate de drum şi a crea împreună ceva care merge dincolo de muzică şi te face să spui după aceea că a fost un concert care ţi-a rămas în inimă şi în minte pentru multă vreme. Brian numea acest ceva „moment de transcendenţă”.

Iar eu mă bucur tare că am fost parte din povestea asta.
Dar trebuie să mai vină măcar o dată, că tot nu au cântat Blue American!