RAY DAVIES: "SUNT UŞOR DE IUBIT, DAR E IMPOSIBIL DE TRĂIT CU MINE"

iunie 21, 2015

Articol de Rachel Cooke, The Guardian (2011)
Traducere de Iulia Radu
Privit drept unul dintre cei mai buni compozitori ai Angliei, Ray Davies rămâne timid, nesigur şi de modă veche. Cel mai mare regret al său? Viaţa de familie pe care nu a avut-o niciodată…
Deşi are o carieră de aproape jumătate de secol, se pare că succesul nu l-a schimbat prea mult. Încă locuieşte la aproape o milă de locul în care s-a născut (Fortis Green, în nordul Londrei), este încă prieten cu oameni pe care îi cunoaşte din liceu, iar într-un bar se poate face nevăzut pentru a-şi bea în linişte paharul: „este o surpriză plăcută pentru oameni când află cine sunt şi ce am făcut”.
Lui Ray îi displace să dea interviuri, aşa că evită să facă acest lucru, dar dacă ai noroc şi te afli singur cu el, eşti surprins să vezi cu câtă uşirinţă şi plăcere răspunde întrebărilor. Evident, fiind jurnalist acest lucru nu poate decât să mă bucure. Dar e ciudat. Te aştepţi ca oameni de vârsta lui, cu o carieră impresionantă în spate, să aibă o atitudine mai fermă, să te domine. Nu şi Ray Davies. De multe ori evită să mă privească în ochi. O fi timid? „Da, sunt foarte”, răspunde el imediat. Mi s-a ușurat că am observat acest lucru.
Ne-am întâlnit la Konk, studioul de înregistrări al formației The Kinks. O parte din mine se aștepta ca Ray să vină îmbrăcat în pantaloni de mătase, dar când a apărut în cameră, am observat că poartă o pereche de jeans. Este suplu, iar părul lui, care cândva era un mtiv de mândrie, l-a cam părăsit. Astăzi fruntea lui pare mai mare ca niciodată. Până când nu a zâmbit și i-am văzut strungăreața, omul acesta din fața mea putea fi confundat cu un profesor, un electrician, știți voi, un om obișnuit. Nu mi-l mai pot imagina astăzi electrizând oamenii la emisiunea Top Of The Pops. Mă întreb de unde găsește atâta curaj pentru a urca pe scenă? „Este ceva magic în ceea ce fac eu. Mi-amintesc că am cântat recent la Glastonbury, a fost un concert acustic. Ploua. Eu nu vroiam să cânt. Mă simțeam mizerabil. Mai mizerabil decât mă simt acum. Nici nu m-am mai schimbat cu hainele de scenă. Am apărut în fața oamenilor în hainele de stradă. Când am privit spre public, s-a întâmplat ceva. Nu știu exact ce, dar atunci am susținut cel mai bun concert din cariera mea”.

Recunoaște că îi este greu să se motiveze. „De fiecare dată când sunt rugat să fac ceva, trebuie să mă motivez imaginându-mi cum va arăta evenimentul, sau care va fi rezultatul acțiunii respective”.
Spre deosebire de alții care spun că anii ’50 sunt „gri”, Ray Davies privește în urmă cu bucurie: „M-am născut după război, așa că nu am văzut avioane survolând deasupra noastră. Dar m-am jucat pe locurile bombardate. Toți copiii se jucau acolo. Pentru mine, anii ’50 au fost însoriți, luminoși. Tata era grădinar, așa că aveam multe legume și fructe în casă. Întotdeauna am primit ce mi-am dorit”. Asta s-a întâmplat pentru că avea 6 surori mai mari care l-au răsfățat? „Nu, nu cred că acesta era motivul. Pur și simplu primeam ceea ce îmi doream. Nu știu exact cum”.
Cum erau surorile lui? „Îmi amintesc că prietenii lor veneau mereu acasă la noi. Eram foarte dornic să îi cunosc. Ascultam muzica pe care o aduceau ei. Îmi plăcea să îi urmăresc când dansau. Era ceva magic. Eu eram un copil serios, destul de retras, dar îmi plăcea să îi observ, să ascult înregistrările cu big-band-uri, să ascult piesele romatice din timpul războiului”.
Am vorbit și despre cursurile de la Școala de Artă. „În anii ’60, când m-am dus la Școala de Artă, simțeam că întreaga cultură trece printr-o schimbare radicală… Toți oamenii vroiau să devină artiști, nimeni nu mai vroia să aibă o meserie care să îi asigure un venit sigur. Până atunci, Școala de Artă era pentru clasa de mijloc și clasa superioară a societății. Dar apoi au început să urmeze cursuri de artă și clasa muncitoare. Arta, fie că vorbim de teatru, muzică sau film, era asaltată de clasa muncitoare, iar lucrurile se îndreptau în acea direcție. Nu pot să spun că îmi plăcea. Eu vroiam ca lucrurile să rămână așa cum fuseseră. Eram mare admirator al generațiilor vechi. Îmi plăceau artiștii ruși tradiționali. Așa vroiam să pictez și eu”.

Totuși, pare ciudat că a renunțat la Școala de Artă pentru a deveni un star rock. A înființat trupa The Kinks în 1964, alături de fratele lui, Dave. „Da, a fost un miracol, într-adevăr”. Deși trebuie spus că nu și-a dorit niciodată să fie un star. „Îmi amintesc că după ce am înregistrat prima noastră piesă, producătorul nostru mi-a spus, în timp ce mergeam pe Oxford Street, că este ultima dată când voi mai putea merge pe stradă fără să fiu oprit de oameni. Nu am înțeles ce vrea să spună, așa că mi-a explicat mai clar: piesa asta va fi hit, iar voi veți deveni staruri. Eu credeam că voi rămâne anonim. Am cunoscut cândva o mare actriță, iubită în toată lumea, care mi-a spus că pot „activa” și „dezactiva” abilitatea de a atrage aten’ia asupra mea. Am mers Împreună într-un bar și mi-a demonstrat că poate trece neobservată deși este o celebritate. Unora le place cultura tabloidelor. Le place să fie văzuți de toată lumea. Nu și mie. Eu nu am absolut nicio problemă dacă astăzi sunt oameni care nu mă cunosc, n-au auzit de mine sau nu mă recunosc pe stradă. Mi se pare normal să fie așa”.

Dar… celebritatea nu i-a schimbat relațiile cu familia sau prietenii? „Când piesa You Really Got Me a ajuns pe locul 1, eu aveam doar 20 de ani. Nu mi-am dat seama de impactul pe care l-a avut asupra oamenilor. Surorile mele m-au susținut întotdeauna. Nu mi-am pierdut prietenii, deși cu unii am pierdut legătura, noroc că le-am reluat recent, după ce i-am reîntâlnit la un concert de-al meu. Am făcut schimb de adrese de mail, de numere de telefon și este o plăcere să vorbesc cu ei. Sunt oameni care mă cunosc dinainte să devin celebru, ei mă știu exact așa cum sunt eu. Partea proastă a celebrității a fost că a trebuit să învăț să fac contracte, să învăț cum funcționează mașinăria showbusiness-ului. Astăzi există cursuri pentru așa ceva. La vremea respectivă noi eram deschizători de drumuri. Astăzi, încă mai încercăm să ne recuperăm banii din concerte care nu au fost plătite.

Mi-a vorbit puțin și despre modul în care compune piesele: „Scriu piese despre oameni obișnuiți, despre acei oameni care nu ies în evidență în mulțime, aceia mi se par cu adevărat interesanți. Am avut o iubită, la un moment dat, care, atunci când ne-am despărțit, mi-a spus că mi-a ascultat toate piesele compuse în perioada cât fusesem împreună, și că nu ar fi crezut că pot gândi atât de frumos despre alți oameni, că pot fi atât de sensibil (n.r. – zâmbește amar). Nu pot să spun că eu compun în secret. Nu sunt vreo Emily Dickinson. Dar este o lume privată pentru mine… este adevărat că astăzi sunt mai deschis. Dar la început eram foarte timid pentru că descoperisem dintr-o dată că ideile mele sunt ascultate și împărtășite și de alți oameni. Și ăsta era un lucru foarte important pentru mine”.

Un alt „motor” al creativității lui Ray, este, sau a fost până în 1996 când s-a destrămat trupa The Kinks, fratele lui mai mic, Dave. Povestea este așa: lucrurile erau foarte frumoase în lumea micuțului Ray, până în 1947, când el avea 3 ani și jumătate, și a făcut cunoștiință cu un bebeluș care țipa zi și noapte și pe care îl chema David. Certurile lor când erau în trupă sunt arhi-cunoscute, dar recent Dave a acordat un interviu în care a spus că nu va mai vorbi despre răutatea, vanitatea, narcisismul lui Ray pentru că își iubește fratele. Așadar, mai sunt sau nu certați? „Ce pot să spun? E fratele meu mai mic. Trebuie să-l luați așa cum este. El simte că este de datoria lui să se ia din când în când de mine. Când eram împreună, el era agresiv, violent, puternic, dar o scoteam la capăt împreună. Astăzi nu prea ne vedem. Azi dimineață am găsit două piese pe care le-am înregistrat împreună acasă la mine. Sound-ul lui este inconfundabil, poate am să dezvolt acele piese. Din anumite puncte de vedere, el este mai matur decât mine. Îmi amintesc că atunci când a murit mama, eu eram la New york și înregistram un album, iar el era lângă patul ei. M-a sunat și mi-a spus că a murit. I-am spus să verifice și mi-a spus că făcuse deja asta. El s-a ocupat de tot, deși ar fi trebuit să o fac eu, fiind fratele mai mare. E cu picioarele pe pământ, dar din alte puncte de vedere… bate câmpii”.

Ray Davies a fost însurat de trei ori și are 4 fiice (două cu prima soție, una cu Chrissie Hynde de la The Pretenders și una cu a treia soție). Are o iubită acum? „Sunt în perioada dintre relații. Sunt ușor de iubit, dar este imposibil să locuiești cu mine”. Asta înseamnă că îi este mai bine singur? „Este minunat să ai lângă tine un partener bun. Vrei să ai pe cineva căruia să îi poți spune când ajungi acasă dacă ai avut o zi proastă. Întotdeauna mă gândesc că următoarea relație va fi una mai bună, mai sinceră”. Dar cum este relația cu fiicele lui? „Acesta este unul dintre aspectele pe care le regret cel mai mult: nu am putut să petrec mai mult timp alături de ele”. Dar s-au mai îmbunătățit relațiile cu ele în timp? „Nu chiar. Am o fiică în irlanda care are 14 ani. Nu ne-am mai văzut de aproape un an, ceea ce este teribil. Trebuia să merg de Crăciun, dar m-am îmbolnăvit. Îmi este dor de ea. Vorbim la telefon de fiecare dată când pot, dar… Pe celelalte fiice le-am avut în tinerețe… una este căsătorită la Honk Kong. Alta locuiește în Kent. Ele sunt bine. Mai am o fiică dintr-o altă relație (cea cu Hynde, pe care nu a cunoscut-o de cât atunci când ea era deja adult) care mi-a trimis un mesaj de dimineață…. Mi-aș fi dorit să am o căsnicie normală, așa cum au prietenii mei. De exemplu, prietenul meu Patrick este căsătorit cu iubita lui din liceu. Îl invidiez. Mi-a arătat fotografii de la întâlnirile de familie și… există un echilibru acolo”.

Dar ce îl face fericit pe Ray Davies? „Este foarte simplu: să îi văd pe alții fericiți. Să fac un lucru, iar la finalul zilei să pot spune că am avut un moment în acea zi în care am fost original. Este un dar să fii creativ”.

sursa: The Guardian