REMEMBER RONNIE JAMES DIO (1942 – 2010)

0
108

Throw up your horns in tribute to the one and only Ronnie James Dio!

Micul OM MARE (articol apărut în Vox Pop Rock, nr. 9-10/1998)

 
RONNIE JAMES DIO
Impresii la cald
Câteodată nu-ţi vine să crezi că se mai poate întâmpla ceva, dar există şi excepţii, momente unice, cel puţin pentru noi românii. Aşa s-a petrecut şi aseară, pe 21 septembrie, în ziua, seara şi noaptea spre 22, totul a ajuns la un singur punct vital, la un numitor comun: DIO. A fost o conferinţă de presă bine organizată, a fost un concert pe bune, iar după aceea o seară ca-ntre prieteni, la o bere-două, tot pe bune.
Despre concert. În deschidere au încercat şi, pe alocuri, au şi reuşit să reţină atenţia mai noile promovate în graţiile celor de la Zone Records (ZOB, Antract, Neurotica, Parlament).
După pauza de rigoare (în care mi-am amintit de Sting, presimţind valoarea spectacolului ce urma să vină) a început recitalul hard & heavy autentic. A fost Dio, o expresie a muzicii rock de calitate, povestea unui grup de mare calibru. Am avut şansa să ne amintim de rolul şi locul ocupat de acest mare artist şi grupul său în perioada 1970-1972. Ronnie James Dio a cucerit instantaneu prin calitatea vocii sale deloc alterate, prin expresivitatea gesturilor sale, a manierei de a cânta, prin simplitatea prezenţei sale scenice, prin bucuria pe care o transmitea publicului. L-au secondat cu brio: Tracy Grijalva, chitarist tânăr şi foarte bun, mereu pe fază; un basist de heavy, implicat cu totul în fenomen, dezinvoltul Larry „Bone” Dennison; un clasic al rockului, Scott Warren, venit de la Warrant, care a demonstrat că la keyboards nu are taine; tobele au ajuns în custodia unui alt greu, Simon Wright, care n-a bătut degeaba la AC/DC şi a cărui singură greşeală de aseară a fost că n-a… greşit!
 
S-a cântat Rainbow, Black Sabbath, Dio la cotele impuse de un hard & heavy de excepţie. S-a cântat cu suflet, cu trăire şi plăcere pentru că publicul din sală ştia. Ca şi la Coverdale, sala a comunicat total cu cei de pe scenă. Şi asta înseamnă mult, atât pentru artişti, cât şi pentru „imaginea noastră în Vest”.
A fost un concert cum n-am prea văzut în ultima vreme. Dio a avut ceva de transmis şi a ştiut cum s-o facă. M-a convins încă o dată că „bătrânii” rockului rămân adevăraţi.
Ronnie James Dio este un personaj cuceritor, fie că vorbeşte sau zâmbeşte, fie că gesticulează sau glumeşte, fie că te priveşte cu ochii lui albaştri. Rămân la convingerea că MICUL OM MARE a demonstrat ce înseamnă decenţă şi demnitate. Poate a fost cea mai bună lecţie predată celor din Polivalentă.
Semnal de alarmă. Nu înţeleg de ce au lipsit atât de mulţi cunoscători ai fenomenului rock. Poate numeroasele locuri goale lasă să se înţeleagă şi altceva: lipsa de interes pentru cultura rock!
Cronică scrisă de Cristian Teodosiu în Vox Pop Rock, nr. 9-10/1998
 

Păreri din public culese de Raluca Mihail

Chiar dacă vraja unui astfel de concert îţi induce o anumită stare, şi parcă n-ai mai vrea să părăseşti sala niciodată, oamenii tot s-au îmbulzit la ieşire, fiecare motivat de câte o problemă, cea mai arzătoare fiind „Cu ce ajungem dom’le acasă?”.
Cu toate astea, pe câţiva mi-am permis să-i opresc din goana către metrou, pentru a afla cum s-au simţit în această noapte la Polivalentă.
A.M. (25 de ani, F): „Auzisem de Dio dar până la acest spectacol nu-l ascultasem nici măcar pe înregistrări. Surpriza este că mi-a plăcut foarte mult. Vocea lui, instrumentiştii. Românii… au mers”.
P.C. (17 ani, F): „Am venit ca să mă simt bine, atmosfera de concert rock este întotdeauna bestială. ZOB şi Neurotica au fost faini, iar DIO un adevărat”.
L.B (35 de ani, M): „Pentru Dio am venit, ştiu cântecele pe de rost şi m-a impresionat că este într-o formă foarte bună. Rockul nu se va demoda niciodată. Pot să stea discotecarii şi-n cap. Mi-a plăcut Antract”.
M.S.G (21 de ani, F): „Sunt adeptă a rockului şi nu-mi va păsa niciodată care este moda în materie de muzică. ZOB şi Antract mi-au plăcut dintre trupele româneşti, iar Dio a fost extraordinar”.
C.L. (34 de ani, M): „Sunt fan Dio, am toate albumele lui, fie Dio, fie Rainbow. Inutil să-ţi spun cât de mult mi-a plăcut”.
N.A (18 ani, F): „Super! Mă bucură că am venit, că am avut şansa să-i văd în concert pe adevăraţii de la Dio. Antract a fost cel mai aproape de public, mi-a plăcut”.
R.T (19 ani, M): „Am venit la acest concert pentru a trăi rockul adevărat. Zilele bune revin! Dintre români, doar Neurotica m-a interesat, cât au cântat ceilalţi am stat afară la o ţigară”.
F.F (21 de ani, M): „Dio a fost cum îmi imaginam: plin de viaţă, extraordinar. Partea românească n-am servit-o”.
R.D. (19 ani, F): „Nu am mai fost la un concert rock de nu ştiu când, iar Dio mi s-a părut motivul perfect ca să vin în seara asta. Grupurile româneşti mi-au plăcut în ordinea: Antract, ZOB, Neurotica şi Parlament”.
 
Secvențe de la Sala Polivalentă:

 
 

Secretul vocii? Tehnica!

Hard Rock: Ai început să lucrezi la viitorul tău album?
Ronnie James Dio: Nu. Deocamdată ne ocupăm de promovarea albumului „Live Inferno”, în toamna acestui an în Europa. Ne vom apuca de treabă după aceea, prin noiembrie. Va fi un album de concepţie. Sper să nu fie prea rău aspectul acesta. Oricum, nimic nu va fi lansat înainte de finele lui 1989.
Ţi se pare neobişnuit să faci un turneu pentru promovarea unui disc „live”?
Da, e adevărat… poate pentru început pare un pic mai nepotrivit acest fapt, dar există o ofertă: oamenii sunt gata să vină să ne vadă cum evoluăm, cu toate că trupa nu are material nou muzical de propus. Ar trebui să fim puţin „săriţi” să refuzăm.
Ai fost constant în a menţine legături strânse cu chitariştii pe care i-ai avut. Au fost Ritchie Blackmore, Vivian Campbell, iar acum Tracy G. În ce constă diferenţa dintre ei?
Păi… Ritchie a fost prima persoană cunoscută cu care am lucrat. A fost eroul meu, idolul meu. M-a făcut să înţeleg cum trebuia aranjat tot ce aveam în cap, pentru a ieşi ceva din muzică. Vivian nu are nimic în comun cu Ritchie: a fost un chitarist tânăr, plin de talent, foarte tehnic, un „guitar-hero”, cum sunt tinerii la vârsta de 24 de ani. Muzica pe care am făcut-o atunci avea o mare legătură cu anii aceia, dar totuşi, găsesc că ducea puţin lipsă de profunzime. Tracy… este şi el complet diferit; ştie ce are de făcut, ca muzician, ca instrumentist. Este singurul cu care m-am înţeles instinctiv. Suntem pe aceiaşi lungime de undă. Cred că este un chitarist modern, în compania căruia pot lesne să compun.
Cu toate că ţi-e greu să o spui… pentru o mare parte a fanilor tăi, adevăratul Dio a fost cel cu Vivian…
Nu sunt genul celui ce se întoarce mereu la trecut. Nu vreau să-i văd pe cei care astăzi nu mă ascultă. Şi asta e logic: Dio de astăzi nu are nimic în comun cu Dio din anii 1980.
Ce părere ai de revenirea trupei Black Sabbath?
E un lucru bun. Foarte bun. Am auzit că Bill (Ward) a avut ceva probleme cu sănătatea. Sunt sigur că îşi va reveni. Reîntoarcerea lui Ozzy este genială, pentru că este tulburător să-i revezi pe Tony, Ozzy, Geezer şi Bill împreună. E ca şi cum celor care vor veni să-i vadă, li se va oferi „marele” Sabbath, despre care li s-a tot povestit. Cu excepţia lui Ozzy, a cărui carieră nu mai trebuie comentată, pentru ceilalţi este o bună alegere. Vor fi mereu marii mei amici, dar cu toate acestea, nimic nu mă va împiedica să cred că principalul motiv al acestei reuniuni este acela de a face mai mulţi bani.
 
După atâta timp, care este secretul vocii tale?
La baza tuturor, stă tehnica. Cântatul în sine, aşa cum îmi trece de multe ori prin cap, ar fi să ai talent, apoi îţi trebuie ceva scule de care să te foloseşti. Peste toate, îţi mai trebuie să doreşti să fii cel mai bun.
Crezi că eşti cel mai bun?
Bineînţeles că nu. Dacă am să ajung într-o zi să cred asta, ar fi sfârşitul carierei mele. Sunt o grămadă de mari cântăreţi, mari vocalişti cu stiluri diferite: Luciano Pavarotti, Bruce Dickinson, Chris Cornell… să vină cineva să-mi spună care ar fi cel mai bun!
Adaptare după Hard-Rock (septembrie 1998). Traducere de Cristian Teodosiu
 
 

DIO: Reîntoarcerea dragonului!

După despărţirea de Black Sabbath, Ronnie James Dio a repus pe picioare propriul grup, Dio, şi noul album Strange Highways, este considerat unul dintre cele mai bune ale acestei legende heavy-metal.
 

Ronnie James Dio: „Am refuzat să cânt cu Black Sabbath în deschiderea lui Ozzy Osbourne”

Metal Attitude: Ce ai simţit în momentul despărţirii de Black Sabbath?
Ronnie James Dio: Am fost dezamăgit, mai ales de modul în care s-au desfăşurat lucrurile. Ar fi trebuit ca în deschiderea turneului american să dăm un show la Los Angeles, dar Geezer Butler şi Tony Iommi au propus să cântăm în deschiderea lui Ozzy. Am refuzat, nu pentru că nu vroiam să cânt în deschiderea lui Ozzy, ci pentru că am considerat că Black Sabbath nu trebuie să cânte în deschiderea nimănui, nici chiar pentru fostul său vocalist. Atunci am înţeles că Tony şi Geezer au de gând să reformeze Black Sabbath cu Ozzy, fără să-mi vorbească direct. Atunci le-am spus „Îmi pare rău băieţi, dar fără mine”! Şi am plecat.
Asta ţi-a lăsat un gust amar?
Nu în totalitate. Sunt dezamăgit pentru că începusem bine cu Dehumanizer. Albumul a fost bine primit şi simţeam că trebuia să continuăm în această direcţie. Sincer să fiu credeam că vom mai face 3-4 albume împreună. Când am revenit la Black Sabbath pentru a doua oară, m-am gândit la o treabă durabilă, şi de aceea am dat totul formaţiei. Ceea ce este trist, este că Tony şi Geezer au rupt colaborarea, chiar de la începutul unei relansări care nu s-a concretizat şi care nu se va înfăptui prea curând.
În momentul plecării de la Sabbath te-ai gândit să reformezi Dio?
Nu, 2 luni am stat fără să fac nimic. A trebuit să reflectez puţin. Aveam mai multe oferte: să fac un nou grup, să mă integrez într-unul care există deja, sau să reformez Dio. Apoi Vinnie Appice a venit să-mi spună că a primit propunerea de a cânta pe noul album Black Sabbath, dar că nu are nici un chef. Vinnie este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, şi poate tocmai de aceea peste câteva săptămâni decizia era luată: am reformat Dio.
După cum s-au desfăşurat evenimentele, se pare că piesele de pe Strange Highways au fost compuse foarte repede…
Dacă facem o comparaţie cu celelalte grupuri, este adevărat că totul s-a petrecut foarte repede, dar asta şi pentru că ştiam ce vrem. Era momentul să terminăm cu zâne şi vrăjitori, despre vise şi lucruri minunate, pentru că, după mine, nu se petrece nimic minunat în ziua de azi. Vroiam să vorbesc despre asta şi cred că albumul reflectă starea de spirit a tuturor. Este un disc negru, furios, heavy şi violent, care vrea să sublinieze că fără schimbări majore ne îndreptăm spre haosul definitiv.
 
Acesta este, cu siguranţă, cel mai heavy pe care l-a realizat Dio…
Cu siguranţă, da. Dintr-un anumit punct de vedere se apropie de Holy Diver, primul nostru album, pentru că simbolizează un nou început şi a fost făcut în condiţii similare, cu muzicieni în perfectă armonie spirituală. În ciuda conţinutului sumbru, este un album care a fost realizat foarte uşor, pentru că totul venea de la sine.
Care este proporţia dintre vechiul şi noul repertoriu Dio în concerte?
Interpretăm 6 melodii de pe noul album, restul fiind, de acum, clasicele Holy Diver, Stand Up And Shout şi The Last In Line, precum şi câteva bucăţi Black Sabbath –Children Of The Sea, Heaven And Hell şi The Mob Rules. De asemenea, interpretăm două melodii Rainbow pentru că oamenii care vin să ne vadă au nevoie de aceste cântece. Este o manieră de a-mi arăta respectul faţă de oamenii care au fost alături de mine de-a lungul anilor.
Ce crezi despre scena rock mondială de astăzi?
În ultimii ani au apărut multe grupuri şi, în nici un caz, nu încerc să concurez cu ele, pentru că sunt realist şi ştiu că nu mai am 20 de ani. Sunt cunoscut pentru un anumit stil de muzică, şi cei care mă iubesc apreciază acest stil. Eu exist pentru ei. Nu mă văd făcând grunge şi intrând în competiţie cu Nirvana sau Pearl Jam. Rock’n’roll-ul este o muzică destinată tinerilor şi este normal să evolueze. Toate astea nu le văd cu un ochi critic, de altfel, îmi plac foarte mult Alice In Chains.
Dacă ţi se va propune, te vei întoarce la Black Sabbath? Nu chiar acum, poate peste câţiva ani…
Niciodată! Nu voi face de 3 ori aceiaşi greşeală. De două ori îmi ajunge! Unele lucruri şi unele persoane nu se schimbă niciodată şi este stupid să speri contrariul. Am făcut greşeala de a renunţa la unele probleme în loc să comunicăm pentru a le rezolva. Este o situaţie pe care nu vreau să o trăiesc încă o dată. Nu vreau să am persoane „negative” în jurul meu. Am nevoie să fiu fericit, şi asta se întâmplă numai în mijlocul grupului meu: Dio.
Traducere din Metal Attitude, realizată de Marius Furdui
 
 

Dan Helciug despre concertul Dio

L-am contactat pe Dan Helciug (liderul formației Spitalul de Urgență), care în 1998 a cântat în deschiderea concertului de la Sala Polivalentă. Iată ce ne-a povestit:
„Tocmai mă lansasem cu Parlament. Mi-a fost şi ruşine să urc pe scenă… îţi dai seama… veneam noi să cântăm „Vine vara” înainte de concertul lui Ronnie JamesDio… Am avut multe emoţii. Eu îl văzusem înainte pe casetă, dar la concert am rămas şocat în primul rând de calităţile lui vocale incredibile.
Când m-a văzut în culise, primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „wow! you’re big!”. El îmi ajungea până la burtă, îţi dai seama.
După concert am mers la Berăria Becker Brau, am stat mult de vorbă cu el. Am discutat mult despre rock, la noi era atunci invazia dance şi ţin minte că Dio mi-a spus că rockul va reveni în prim planul muzicii peste tot în lume. A venit îmbrăcat lejer, n-ai fi zis că e marele artist Ronnie James Dio, şi era de un bun simţ şi o fineţe extraordinară. Eram atât de impresionat de vocea lui, încât l-am întrebat care este secretul. Ştiu că mi-a zis la masă că s-a folosit de elemente din yoga în studiul vocii lui, şi vreau să-ţi spun că le-am aprofundat. Avea într-adevăr o tehnică vocală deosebită”.
A fost o întâlnire unică. Am fost şocat când am aflat de dispariţia lui. Se duce garda veche şi nu prea văd alţi artişti care să le poată lua locul. Sunt câteva trupe, care mai cântă în maniera anilor ’70-80, White Stripes ar fi una dintre ele, dar prea puţine din păcate. Regret enorm dispariţia lui Ronnie James Dio!
 
 

Dorian Ciubuc (Zone Records) – organizatorul concertului Dio (Sala Polivalentă, 1998)

Nu puteam să nu vorbesc şi cu Dorian Ciubuc, cel care l-a adus pe Ronnie în România, care a răspuns cu amabilitate acestui demers:
„Eu l-am cunoscut şi ca om pe Ronnie James Dio şi vă pot spune că, pe lângă calitatăţile incontestabile ale artistului, am rămas surprins de simplitatea şi bunătatea micului om mare. A fost extrem de amabil în relaţia cu un promoter din Europa de Est, pe care era foarte posibil să nu-l mai revadă peste ani (ceea ce s-a şi întâmplat), era gata oricând să răspundă tuturor cerinţelor venite din partea noastră. Era un om foarte deschis, prietenos în relaţia cu fanii. Se vedea că îi respectă şi îi iubeşte pe cei care îi ascultă muzica şi vin la concertele lui.
Eu aproape am plâns când am auzit vestea morţii lui. Îmi doream să-l văd cu Heaven & Hell în cadrul concertului de la Sonisphere, şi regret nespus că nu mai am această posibilitate. Pentru cei mai tineri, am un sfat: încercaţi să-l descoperiţi pe Dio, muzica lui are multe de oferit”.
 
 

Cu DIO la „Mexico City”

(articol apărut în Vox Pop Rock, nr. 9-10/1998)
Pe 21 septembrie, ora 15.00, 40 de jurnalişti s-au adunat la Hotel Sofitel, în sala „Mexico City”. Să-l vadă în carne şi oase pe Dio. Să afle răspunsuri.
Cu o plecăciune, deja caracteristică, ne-a cucerit din primul moment al apariţiei sale. A fost spontan, fără gesturi studiate şi deosebit de amabil. Ba aş putea spune şi foarte generos cu cei prezenţi, cărora le-a răspuns mai bine de 40 de minute la întrebări. Adică dublu faţă de cât fusese programat.
N-a ocolit nicio întrebare, fie ea mai dificilă, neclară sau poate bizară. Şi, asemenea lui, au fost şi colegii de trupă, chiar dacă n-au avut prea multe răspunsuri de dat.
Fără ocolişuri, am aflat de relaţia sa cu Ritchie Blackmore şi Ozzy Osbourne. Cu francheţe a „recunoscut” că ştie mai multe despre România, şi nu doar despre Dracula. Ştie de Nadia Comăneci şi Ilie Năstase. Ne-a dezvăluit cum vede el relaţia dintre Bine şi Rău, Diavol şi Dumnezeu, atât în viaţă, dar şi pe scenă. Şi am aflat ce „voci” şi trupe sunt preferatele sale, şi nu ne-am mirat când am auzit de Paul Rodgers (Free), Led Zeppelin sau Deep Purple. Modest, a apreciat cum se cuvine importanţa participării sale în trupele Black Sabbath şi Rainbow pentru cariera sa.
Dar câte nu am aflat! Nici nu ştiu cât de repede a trecut timpul, iar la final, la fel de surâzător şi răbdător, a împărţit autografe pe fotografii, coperte de albume sau chiar legitimaţii.
Într-un fel ne-a promis ceva deosebit în concert. Şi doar peste câteva ore, s-a ţinut de cuvânt!
Autor: Dragoş Vârtejanu
 
 

Ronnie James Dio – conferinţă de presă 1998 – Bucureşti (mulțumim Camelia Banța pentru înregistrare)

N-am fost la conferinţa de presă… în 1998 eram încă prea mică şi… destul de departe de Bucureşti… dar, prin amabilitatea unei prietene (care ţine la Dio la fel de mult şi care a fost prezentă acolo), am intrat în posesia înregistrării conferinţei de presă. Vă redau mai jos câteva fragmente.
Este posibilă o revenire a trupei Rainbow?
Eu sunt foarte bucuros că oamenii nu au uitat de această trupă, mai ales aici în Europa de Est. Pentru mine, asta înseamnă foarte mult! Au tot existat zvonuri despre o posibilă reformare. Într-o revistă germană, am citit chiar că eu şi Ritchie ne aflăm în studio şi înregistrăm piese noi. Dar sunt doar zvonuri. În cazul în care această oportunitate ar apărea la orizont, m-aş asigura că activitatea cu Dio nu ar avea de suferit. În momentul de faţă, Dio este principalul meu proiect.
A vorbit şi despre alte colaborări, proiecte în care s-ar putea implica:
M-aş gândi cu mare atenţie dacă m-aş implica în alte colaborări. Am participat pe un album Tribute To Alice Cooper, unde am cântat Welcome To My Nightmare – o piesă perfectă pentru mine. Dar am făcut acest lucru pentru că Alice m-a rugat şi asta a contat foarte mult pentru mine, el fiind unul dintre eroii mei. Aşadar, îmi aleg cu mare grijă proiectele în care mă implic pentru că sunt de părere că în momentul în care mă arunc în prea multe colaborări, am senzaţia că sunt „solistul altcuiva” şi nu-mi place deloc acest sentiment. Dau curs invitaţiilor doar dacă consider că este cu adevărat important.
 

Ronnie James Dio: „Noi nu încercăm să proiectăm Răul pe scenă”

 
A fost întrebat şi despre credinţele mai „întunecate”, dar şi despre asocierea trupei Black Sabbath cu satanismul:
Cred că toată lumea are o parte întunecată. Pe a mea o vedeţi pe scenă. Ce le răspund celor care acuză Sabbath de satanism? Păi, le spun adevărul: NU ESTE O TRUPĂ SATANISTĂ! Ideile acestea vin de la oameni care nu ştiu nimic despre formaţie. Sigur că în momentul în care ai un nume precum Black Sabbath, oamenii te asociază imediat cu „partea întunecată”. Dar dacă asculţi muzica lor (fie că e vorba de perioada cu mine sau cea cu Ozzy) vei vedea că piesele sunt, de fapt, nişte avertismente: „fereşte-te de Rău„, „există Răul undeva„, dar nu ţi se spune să fii rău sau să faci rău.
Noi nu încercăm să proiectăm Răul pe scenă. Piesele mele vorbesc despre Bine şi Rău şi încerc să îi fac pe oameni să conştientizeze că aceste lucruri există. Depinde de noi ce drum alegem. Dar, repet, nu încerc să fac portretul Binelui şi al Răului pe scenă. Înainte de toate sunt muzician, vreau să cânt.
Muzica preferată? Trupe, solişti preferaţi?
Îmi place să ascult Bach. Iar ca trupe… Soundgarden, din noul val. Trupa mea preferată va fi mereu Deep Purple, urmată de Led Zeppelin. Nu cred că în ziua de azi există trupe care să se apropie de aceşti titani, de intensitatea muzicii lor. Dintre solişti… Paul Rodgers este cu siguranţă preferatul meu.
Cele mai plăcute amintiri?
Cred că sunt legate de realizarea albumul Heaven And Hell. Black Sabbath venea după o perioadă dificilă, ultimele lor albume nu se vânduseră prea bine… cred că au stat în umbră vreo 4 ani. Mie mi-a plăcut întotdeauna Sabbath, iar când am avut şansa să lucrez cu ei am devenit prieteni foarte buni. Am vrut ca această trupă să aibă din nou succes şi am dat tot ce a fost mai bun din mine. Ei meritau să fie din nou în top. Tony Iommi a inventat genul heavy metal, trupa asta este răspunzătoare pentru ceea ce facem noi astăzi. Aşa că sunt mândru că i-am ajutat să iasă în faţă din nou. Un an şi jumătate am lucrat la album. În tot acest timp, şi de asemenea, în turneu, ne-am simţit foarte bine. Apoi, din păcate, bucuria de a fi împreună s-a risipit.
 

„Ritchie Blackmore a fost biletul meu către succes, iar relația cu Tony Iommi a fost una de prietenie”

 
Cum te-ai înţeles cu Ritchie şi cu Tony? Care este diferenţa dintre ei?
Ritchie a fost biletul meu către succes. El a fost primul care a crezut în mine. De asemenea, era şi idolul meu şi este un muzician desăvârşit. Îi voi mulţumi mereu pentru că m-a ajutat la început.
Tony este foarte diferit faţă de Ritchie. Şi acum nu mai vorbesc despre muzică, ci despre om. Tony Iommi mi-a fost mult mai mult un PRIETEN decât mi-a fost Ritchie. Sigur că eram prieten şi cu Blackmore, dar el este o persoană mai dificilă, te apropii foarte greu de el, comunicam mult mai greu. Tony, în schimb, este la polul opus. Este o chestiune de prietenie şi Tony îmi este mult mai aproape de suflet.
 

Ronnie James Dio: „Cred că într-un curcubeu se ascund cele mai frumoase lucruri”

 
Ai multe piese cu „Rainbow”, există vreo explicaţie pentru acest lucru?
Da, am o slăbiciune pentru curcubee. Mă fascinează. Dacă observi un om care priveşte un curcubeu, vei putea citi pe faţa lui bucurie, fericire. Cred că într-un curcubeu se ascund cele mai frumoase lucruri. Sunt nişte fenomene naturale cu totul şi cu totul speciale. Şi mi-am propus să am câte o piesă pe fiecare album… până la Dehumanizer (Black Sabbath). Atunci am decis să mă „tratez” de curcubeu, cam aşa cum fac cei care beau prea mult şi merg la dezalcoolizare. Aşa că m-am decis să scap de obsesia pentru curcubeu şi… cred că am reuşit în bună măsură.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here