Să vorbim despre inexistenta industrie muzicală românească

0
1500

Să vorbim despre inexistenta industrie muzicală româneascăAm relatat luni, (26 februarie) pe Facebook despre amânarea concertului pe care Placido Domingo ar fi trebuit să îl susțină la Cluj pe 23 februarie și la Sala Palatului pe 26 februarie. Aveți în încheierea articolului și povestirea mea de ieri. La postarea respectivă a comentat și domnul Emil Ionescu (IaBilet.ro). Era deranjat de faptul că eu am spus, printre altele, că NU avem industrie muzicală în România. Păi, nu avem! Vă place sau nu, ăsta-i adevărul! Și am să explic mai jos de ce consider eu că nu există industrie muzicală în România în mod real.

Am să pornesc de la argumentul pe care mi l-a oferit domnul Emil Ionescu pe Facebook: „s-au vandut 4 milioane de bilete in 2023. Daca asta e inexistenta a industriei eu zic ca s-o tinem tot asa in inexistente”. Minunat! Fabulos! Eu nu pun la îndoială că se vând bilete în România. Ar fi și culmea să nu se întâmple asta! Dar… întreb: la asta se rezumă totul?! Asta înseamnă că avem industrie muzicală?! Că dacă da, atunci e cea mai tare glumă pe care am auzit-o în acest an. 🙂

E normal că oamenii vor să meargă la teatru, la concerte de club, la concerte mai mari, la festivaluri în diverse orașe din România și pentru asta trebuie să își cumpere bilete de undeva… Asta nu face decât să arate că încă există o oarecare nevoie de cultură. Să ne bucurăm că n-a murit de tot!

Mie mi-ar fi rușine să susțin că există industrie muzicală în România. De ce? Să o luăm pe rând.

  1. Ce industrie e aia în care nu știi niciodată câte bilete s-au vândut la un concert și câte invitații s-au dat?! Astea ar trebui să fie informații oficiale! Pot să înțeleg și frica de ANAF, dar de la un punct încolo devine ridicol.
  2. A murit de multă vreme ideea de comunicat de presă și fotografii post eveniment. Gata! Organizatorii nu mai simt nevoia să trimită o relatare însoțită de poze către presă (aia care mai este). Nu mai interesează pe niciun promotor să îi fie reflectat evenimentul în presă. Îți lasă impresia că nu vor să se știe nimic despre ce și cum a fost (oare tot ANAF-ul o fi de vină?!)…. Sigur, există și puține excepții, organizatori care trimit două vorbe și câteva poze după un eveniment, dar cu o floare nu se face primăvară.
  3. Țara în care nu există nicio revistă muzicală, urlă că are industrie. Aș vrea și eu să știu: unde sunt publicate informațiile privind câștigurile din vânzările de bilete la turneele artiștilor români? Ah, nu, stai… Cred că mai corect ar fi să întreb: artiștii români susțin turnee în țară? Știu din surse sigure că unii artiști din heavy rotation (Smiley, Andra, Loredana, Delia, etc) mai dau rateuri prin țară, adică nu prea vând bilete. De asta întreb: unde sunt publicate datele oficiale cu vânzările (de bilete, de albume, de merchandise)? Există vreo revistă cu circuit închis? E vreuna care se dă pe sub mână la chioșcurile de ziare? Nu?! Păi, ce industrie e aia fără date concrete? Mă uit și eu la țările dezvoltate… Acolo există presă de specialitate care apare și în format fizic, există site-uri de specialitate (pe genuri muzicale) care publică cronici de concert, de disc (apariții noi, reeditări, viniluri, dvd-uri, tot tacâmul), interviuri cu artiști, informații despre vânzări… Culmea, la noi nu există un site care îți oferă date concrete despre vânzări, dar există unul care îți spune de câte sute de ori asculți pe săptămână piesa lui Smiley, a Andrei, a Deliei, a celor de la Carla’s Dreams, etc. Pentru că nu-i așa, banul vine din difuzări și din afișări pe Youtube sau din concerte la zilele orașului cu intrare liberă, nu din vânzări de bilete, turnee, albume sau merchandise. Halal industrie!
  4. Țara în care nu există nici măcar un festival național de creație are trufia să susțină că industria duduie. Mă uit la italieni. Acolo se face audiență și se fac bani serioși dintr-un festival de tradiție. Acolo se duc artiști tineri (care nici măcar nu câștigă festivalul) și apoi se bucură de popularitate si ajung să susțină turnee pe stadioane în Italia. Vă dau un exemplu: Ultimo. Are 28 de ani și umple stadioanele. Ce artist român umple stadioanele din România pe cont propriu? Și atenție, n-am întrebat ce artist român tânăr umple stadioanele în țară… La noi, tinerele talente de la diversele emisiuni-concurs sunt „îngropate” rapid prin contracte ferme… Nici nu se pune problema să înceapă să vândă ceva (nici măcar flori la colțul străzii)….
  5. Țara în care nu mai există magazine de muzică, zice că are industrie. Am fost recent în Suedia, într-un orășel mic, muncitoresc, Norrköping. Ce să vezi?! Ei aveau acolo un magazin mare de discuri. Și era plin mereu. Am stat de vorbă cu proprietarul. Mi-a spus că trupele lor lansează albume întâi pe vinil, apoi și pe CD… Și se vând. Magazinul acela este și un loc de socializare, unde localnicii întâlnesc și artiști, dar și alți pasionați de muzică și se produce un schimb cultural. Ce țară cu obiceiuri ciudate! La noi, abia găsești albume la vânzare la unele concerte… La majoritatea în schimb, nu găsești nici albume, nici merchandise… Și nu mă refer doar la festivaluri, ci la orice concert! Ce să spun?! E pusă pe vânzare industria românească! Keep it up!!
  6. O „industrie” IN-CA-PA-BI-LĂ să facă o sărbătoare din revenirea în țară a lui Dan Andrei Aldea și să vândă bilete pentru un amărât de concert la T.N.B., vrea să fie luată în serios?! O „industrie” care nu e în stare să organizeze măcar un concert pe an la București pentru o trupă precum Pro Musica… O „industrie” care nici măcar nu și-a pus problema să reediteze albumele lui Vali Sterian (ca să dau doar un exemplu din sutele care ar merita)… Hai să fim serioși și să ne vedem lungul nasului.
  7. Țara în care nu există nici măcar o sală de concerte de Doamne-ajută, vrea să ne convingă că avem industrie. Au trecut 34 de ani de la Revoluție și marea „industrie” nu a fost în stare să pună presiune pe autorități pentru a avea săli de concerte. Am folosit pluralul intenționat. Ați mers pe principiul „lasă mă, că merge și așa”. Și a mers că banii s-au învârtit pe acolo… Dar a trecut timpul degeaba pe lângă voi pentru că era clar că la un moment dat se înfundă. Și am urmărit și dezbaterile voastre din pandemie și dinainte de pandemie. Subțire totul. Nu vă puteți organiza pentru a obține nimic concret! De ce?! Pentru că industria asta muzicală… nu prea este… nu prea contează cu adevărat în ecuație. Și acum vorbesc de cifre. În alte țări dezvoltate, industria muzicală contribuie la PIB-ul țării, d-aia sunt și ajutați când e nevoie. Aș fi vrut să spun că industria românească nu este solidă, dar adevărul e că… nu prea e deloc.
  8. Când am văzut prima dată Judas Priest în România au fost vreo 12.000 de oameni la concert. I-am mai văzut după un timp și au fost și atunci vreo 10.000… Ultima oară când i-am văzut, au fost aproximativ 4 – 5.000 de spectatori. Păi, treabă-i asta?! Cum ați reușit să pierdeți publicul pe drum?! Îmi amintesc că am văzut pe Youtube secvențe de la un concert susținut de Nick Cave într-o sală plină, de 12.000 de locuri, din Serbia. La noi la Romexpo au fost vreo 4000 de speriați. Stau și mă întreb, ce au sârbii și nu avem noi (în afară de o sală de concerte de 12.000 de locuri)?! Presă muzicală?! Poate! O mai mare atenție față de public?! Posibil! Hmmm… Îmi amintesc de concertul lui Elvis Costello… Au fost vreo 200 de oameni în Sala Palatului. Eram cu toții stânjeniți de situație… Și n-a fost vina lui Costello. Dar promoterul român știe să vândă, nu glumă. E pus pe treabă.
  9. Am impresia că „industria muzicală românească” nu dă doi bani pe public. Ani de zile ne-am rugat de organizatori să ne trimită MUZICA artiștilor pe care îi aduceau în România pentru a o difuza la radio. Cred că 10% dintre ei au înțeles această rugăminte și ne-au trimis fie albume, fie cântece pentru a le difuza. Restul au preferat să dea spoturi la un post de radio (ăla cu care aveau parteneriat). Că așa se vând concerte cu spoturi date în exclusivitate la un post de radio… Sunteți de râsul curcilor. Pur și simplu, nu vă pasă dacă ajunge la public creația artiștilor pe care îi aduceți în România (în afară de cele 2-3 cântece din playlisturile radiourilor de mainstream). Am cerut să facem interviuri cu artiștii care ne vizitau țara. 90% din interviurile pe care le avem publicate pe site (și nu sunt puține deloc) sunt obținute pe cont propriu, fără niciun ajutor de la vreun organizator. Poate vă întrebați de ce am cerut muzica artiștilor și interviuri… Pentru că ne dorim ca publicul să rămână cu ceva mai mult decât un spot… Pentru că e important să „hrănești” publicul, să-l formezi, să-l crești, nu să-l pierzi și să-l îndepărtezi.
  10. Apropo… când se pun în vânzare bilete pentru concertele artiștilor români… cu cât timp înainte se pun în vânzare biletele pentru fan-cluburi (am auzit că așa se întâmplă în țările civilizate)?… Ce, nu mai avem fancluburi în România?? Nu se poate!!! Știu sigur că erau în anii ’90, chiar și pe la începutul anilor 2000… Erau și pentru artiști români, erau și pentru artiști străini… Știu pentru că trimiteau scrisori la revistele muzicale care încă existau atunci. Știu pentru că am citit fanzine (le editau chiar ei). Mă întreb și eu: cum a reușit „industria” să piardă nucleul dur de CUMPĂRĂTORI?! Nu înțeleg!
  11. Eu mă bucur că anual organizatorii și promoterii și artiștii se întâlnesc la evenimentul organizat de Anca Lupeș, Mastering The Music Business. Este plăcut să te întâlnești la o cafea cu alții din breaslă. Dar nu văd nicio schimbare, nimic concret. Sunt sigură că lumea se simte bine acolo… Dar… Numeri pe degete artiștii care au înțeles că trebuie să schimbe abordarea. Nici măcar pe artiști nu-i văd foarte interesați de eveniment. Oare de ce? Îmi lasă impresia că nu vor să facă parte din industrie… Poate au motivele lor…

Părerea mea este că ar fi bine să nu vă mai mințiți cu ideea că există industrie muzicală în țara noastră. Ar fi de preferat să faceți lucrurile ca la carte și poate, la un moment dat, vom avea și așa ceva. Dar e greu să ajungem acolo când organizatorii și promoterii habar n-au care sunt emisiunile muzicale de radio (unde pot difuza și muzica artiștilor, nu doar spoturi), nu cunosc toate site-urile care le pot prelua informațiile (și nici măcar nu sunt atât de multe astfel de site-uri) și nici nu cultivă relația cu acestea. Bine, nu cultivă relația nici cu publicul-cumpărător, cu presa nici nu poate fi vorba.

Revin puțin la concertul lui Placido Domingo… Faptul că acel comunicat a ajuns la câteva persoane din presă, e egal cu zero. Normal ar fi fost să ajungă la TOATĂ presa și dacă relația era corectă cu jurnaliștii, informația ar fi circulat. Sigur că dacă pui problema cum a făcut domnul Emil Ionescu („dacă din 4000 de cumpărători au venit la sală 15, e ok”) lucrurile pot părea rezonabile. Dar eu nu vorbeam despre statistici. Cei care s-au dus la o sală închisă erau oameni (unii în vârstă), nu cifre. Dacă industria își privește astfel cumpărătorii, atunci să mă scuzați, n-aș vrea să fac parte din ea.

Mai sunt multe de spus, dar mă opresc aici. Poate vom aborda subiectul și la Foc de P.A.E.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here