SANDRA LA SALA PALATULUI (2.12.2014) – CRONICĂ ȘI INTERVIU

Articol de Iulia Radu

Totul a început în urmă cu vreo 2 – 3 săptămâni când am început să fim „bombardați”, atât pe Facebook cât și în timpul emisiunii, cu mesaje de la ascultători care își doreau un interviu cu Sandra. Vroiau atât de mult să o audă vorbind, încât ne-au trimis și adresa de mail a managerului ei, ba chiar i-au scris direct și lui, exprimându-și această dorință arzătoare. La rândul nostru, am procedat cum facem de fiecare dată: am vorbit atât cu organizatorul local cât și cu managementul artistei. Am primit undă verde din ambele părți. Toate bune și frumoase până aici, tot ce trebuia să facem era să stabilim o zi și să facem interviul telefonic. Simplu, nu? Ei, aș! Paranteză. În mod normal, nu v-aș „plictisi” cu aceste detalii, dar credeți-mă că merită să le aflați! Închid paranteza.
 
Timp de două săptămâni am discutat cu Alex (managerul) în încercarea de a găsi o zi și o oră convenabilă. Nu s-a putut. Alex răspunde greu la mailuri, iar când o face te asigură că interviul va avea loc, doar că nu acum pentru că au concerte seară de seară și e obositor… Pe de altă parte, nici Monica (PR-ul evenimentului) nu a avut mai mult noroc. Când eu deja renunțasem la ideea de a mai face interviul, am primit un mesaj de la Monica cu numărul de telefon al lui Alex. Trebuia să-l sun (asta după ce inițial îmi spusese că mă va suna el, dar omul nu a făcut acest gest simplu). Zadarnic am încercat să sun, să trimit sms… Pur și simplu era imposibil să dau de el, intra întotdeauna un robot nesuferit care-mi spunea că numărul nu e corect. Până la urmă i-am mai trimis un mail lui Alex, i-am propus o intervenție telefonică în direct în vinerea dinaintea concertului. Evident, nu mi-a răspuns până sâmbătă seară când m-a anunțat că ei vor veni în România pe 30 noiembrie, așa că mi-a spus că putem face interviul fie pe 30.11, fie pe 1.12, fie pe 2.12. Eu trebuia să aleg. Am ales 1.12. După câteva ore, am primit un nou mesaj de la el. Se schimbase planul. Nu mai ajungeau pe 30 noiembrie devreme, fusese nu știu ce problemă cu avionul, așa că aterizau la București pe la ora 2.00 dimineață, pe 1 Decembrie. Mi-a spus că îl pot suna după ora 13.00 pe 1.12, să-mi spună când și unde trebuie să vin. Zis și făcut! Lucrurile păreau că prind contur. Luni, de Ziua Națională, puțin după ora 13.00, l-am sunat. Alex mi-a spus că de la ora 16.00 la ora 18.00 au programate interviuri cu câteva televiziuni, așa că eu pot veni la 18.00. Perfect! Toate se legeau cum nu se poate mai bine. Pentru a fi totul în regulă, am vorbit și cu Monica și i-am spus totul. S-a bucurat că în sfârșit am reușit, așa că a rămas că ne vedem seara. La ora 17.50 eram la Hotelul Novotel. Evident, l-am sunat pe Alex să-i spun că am ajuns. Ce a urmat e de… filmele de comedie. Cu o voce suavă Alex mi-a spus: „Da… Sandra a avut o zi proastă la coafor, are ceva probleme cu părul și am contramandat… N-am putut să te sun… Se poate face interviul după ora 20.00. Și trebuie să vorbești cu Monica pentru că ea decide cine face interviurile. Dacă ea nu e de acord nu poți face interviul. Ea decide cine face și cine nu”. Nu-mi venea să cred ce aud! Cum adică nu m-a putut suna?! Cum adică „amânăm pentru că nu-i stă bine părul”?! Cum adică să vorbesc cu Monica?! Păi, vorbisem și îmi confirmase!! E inutil să vă spun că mă apucaseră toți nervii! Eram în fața hotelului, afară era lapoviță, pe jos apă… multă apă… foarte multă apă… și omul ăsta, cu care stabilisem niște lucruri concrete, îmi spunea cu seninătate că trebuie să mai bântui 2 ore, cel puțin, pe acolo. Nervoasă până la Dumnezeu, o sun pe Monica, îi spun toată povestea, și o întreb dacă mai are sens să stau acolo sau nu. Cum Monica nu-mi putea spune ferm că interviul va avea loc 100% (omul se putea răzgândi în orice moment și putea anula toate interviurile), eu am decis să plec. Nu vă mai spun ce bombăneam pe drum. Le țin pentru mine. Cred că mi-au plesnit câțiva neuroni în acest amplu proces de gândire, care a fost întrerupt brutal de telefonul Monicăi. Fata mi-a spus că e la hotel Cristian Raetscher, care poate discuta cu managerul „sucit”.
 
Gândindu-mă la mesajele primite, la întrebările pregătite (cam multe ce-i drept!)… am zis să mai încerc o dată. Nu ajunsesem prea departe de hotel. Așa că m-am întors. I-am povestit și dlui Raetscher despre mesajele primite, i-am spus că oamenii s-ar bucura mult să o audă… Am aflat că Sandra este extrem de obosită, că a avut într-adevăr unele mici probleme… că nu vrea să coboare în hol pentru că nu vrea să fie văzută așa… Eu chiar începusem să cred că e nasol de tot, „poate i-au făcut creastă de punker”, mă gândeam eu. Dl Raetscher a discutat cu Alex și a venit înapoi, la masa din hol, cu o veste bună: „Vei urca la ea în cameră, înainte să vină echipele de televiziune, dar cam într-o oră, poate chiar o oră și jumătate. Mai aștepți atât?”, mă întreabă el. Aștept, ce să fac… Timpul a trecut rapid, pentru că am vorbit, prin intermediul lui Cristian Raetscher, cu o fană de-a Sandrei, care nu este din București și din păcate nu a putut ajunge la acest concert. Alina, pentru că așa o cheamă, administrează pagina de Facebook dedicată fanilor Sandrei, care are chiar mai multe like-uri decât pagina oficială a artistei. Mi-a povestit multe, am întrebat-o dacă vrea să îi adreseze vreo întrebare artistei preferate. Mi-a dat vreo 10 prin sms. Emoția cu care vorbea despre artista ei preferată, m-a făcut să uit de nervii care puseseră stăpânire pe mine. Zâmbetul mi-a înghețat pe buze când am aflat că urma să urc în camera artistei la 19.55 și aveam la dispoziție 5 minute pentru interviu. Doar 5 minuțele! Am urcat la etajul 11 alături de Monica. Evident, era singura ușă pe care nu exista un număr (deși acela era singurul nostru reper). Noroc cu o angajată a hotelului care a fost drăguță și ne-a îndrumat. Acolo l-am așteptat pe marele Alex.  Mă uitam pe întrebări și încercam să le pun în ordinea importanței. Mi-am dat seama rapid că e munca în zadar pentru că oricum nu rețineam nimic, așa că am renunțat. Uitându-se lung la lista mea de întrebări, Alex a făcut un gest amabil: mi-a mai oferit 5 minute. Iată că aveam deja 10! Mi-a mai venit inima la loc. La 19.55, Alex a bătut la ușă. N-a răspuns nimeni. Eram trei oameni care păzeau o ușă: Alex, într-o ținută lejeră, eu cu reportofonul într-o mână și cu întrebările în alta, și Monica, poate cea mai oropsită dintre toți, care încerca să-și țină haina cu o mână și rucsacul cu alta, timp în care îi explica lui Alex câte televiziuni vor veni la interviuri.
 
La un moment dat a sunat telefonul lui Alex. Era Sandra. Îi spunea că bate cineva la ușa ei. „Eu sunt cu jurnaliștii pentru interviu”, i-a zis managerul. Evrika!! S-a deschis ușa și am fost întâmpinați cu un zâmbet larg de Sandra! Între noi fie vorba, părul îi stătea foarte bine! „Deci, am așteptat atât ca să îi crească la loc!”, mi-am zis eu în sinea mea. Buuun! Am luat loc pe canapea și a început interviul propriu-zis. Nu mică mi-a fost mirarea să constat că Sandra nu vorbește engleză foarte bine, atunci când epuizează vocabularul în limba engleză, începe să vorbească în germană. Mi-ar fi plăcut să-mi facă cineva o fotografie când mi-a vorbit în germană prima dată. Fac pariu că ochii mei erau cât cepele! Una peste alta, au fost 11 minute plăcute în compania Sandrei. Sunt sigură că dacă aș fi avut 15 minute (atât cât stabilisem inițial cu managerul) ar fi răspuns la majoritatea întrebărilor. Nu-i nimic, poate cu altă ocazie. Aveți mai jos întregul dialog.
 

Audio:

 
 
Reporter: Bun revenit în România!
Sandra: Mulțumesc! (a spus în limba română)
Reporter: Sunteți deja obișnuită cu publicul român. Vă amintiți prima vizită în România?
Sandra: Da… cred că a fost acum 20 de ani. Atunci am venit prima dată în București.
Reporter: Ați fost în România și ca simplu turist?
Sandra: Nu… am venit aici prima dată tocmai pentru că am avut concert.
Reporter: Ați observat vreo schimbare în România?
Sandra: Oh, da! Uitați-vă în jur. Sunt foarte multe diferențe. În special la aeroport. Când am venit eu prima dată, pe vremea lui Ceaușescu, nu era aeroport, era… ceva… Mă surprinde în cel mai frumos mod România și mă bucur că această țară s-a dezvoltat atât de bine.
Reporter: Spuneți-mi, vă rog, cum a fost copilăria în Saarbrucken?
Sandra: Oh, a fost plictisitor. Și asta pentru că eu sunt franțuzoaică, tatăl meu de francez iar mama este din Germania, iar eu am crescut la granița cu Franța. Eram pe jumătate franceză și pe jumătate germană. Atunci mi-am dat seama că nu aceasta este țara în care vreau să-mi petrec restul vieții. Dar pentru început a fost bine pentru că au existat unii producători care au fost interesați de mine și și-au dorit să lucreze cu mine în studio. Acolo mi-am început cariera așa că nu voi uita acest lucru niciodată.
Reporter: Ce muzică ascultați în copilărie?
Sandra: Oh… ce ascultam când eram mică… Mireille Mathieu… Da… asta ascultam când mă întorceam de la școală: Mireille Mathieu, Mireille Mathieu, Mireille Mathieu.
Reporter: Faptul că ați luat lecții de balet v-a ajutat în vreun fel?
Sandra: Da… pentru că eu am fost un copil extrem de energic și dansam prin tot apartamentul, iar părinții mei au spus că trebuie să-mi direcționez această energie în ceva pozitiv. Așa că am început cursurile de balet: în fiecare zi câte 4 ore. Și mi-a plăcut foarte mult pentru că îmi plăcea să dansez și ajunsesem să-mi înnebunesc părinții pentru că făceam… multe piruete (n.r – nu-și găsea cuvântul în limba engleză și încerca să arate cu mâna… apoi mi-a spus că îl va întreba pe managerul ei, în limba germană, care-i cuvântul pe care-l caută; degeaba i-a explicat, nici Alex nu știa cum se spune în engleză, am avut noroc cu toții, însă, pentru că „pirueta” este piruetă și în germană și în engleză și în română, apoi s-a întors spre mine și a încheiat ideea în limba germană)…
Reporter: Mai cântați la chitară?
Sandra: Nuuuu… Nu, doar am încercat… Wow! Știi și acest lucru (râde).  Când eram mică aveam un profesor de muzică. Locuia pe aceiași stradă cu noi și într-o zi a bătut la ușa noastră și le-a spus părinților mei: „fata asta cântă mereu atât de frumos la școală, trebuie să facem ceva cu ea, poate vrea să învețe să cânte la un instrument”. Am început să studiez la chiatară și trebuie să-mi tai mereu unghiile, dar când am împlinit 16 ani am zis că nu vreau să-mi mai tai unghiile. Acesta a fost motivul pentru care am renunțat să mai cânt la chitară: vroiam să am unghiile mari. (râde)
Reporter: Este adevărat că în 1975, la Festivalul Young Star, l-ați convins pe DJ să vă lase să cântați?
Sandra: Da!
Reporter: Cum ați făcut asta?
Sandra: Era un festival pentru copii cu vârste cuprinse între 8 și 12 ani. Eu aveam 11 ani și jumătate și mi-am dorit mereu să particip la acest festival, dar părinții mei nu au reușit să mă înscrie astfel încât să ajung să cânt pe scenă. Dar mi-au făcut o surpriză și m-au dus în sală ca să văd acest festival. Așa că am ascuns toate albumele cu Mireille Mathieu în mașină. După ce am văzut toți copiii care erau acolo, mi-am spus că tot ce pot face ei, eu pot să fac mai bine. Așa că am furat cheile mașinii de la tata, el credea că m-am dus la baie, dar eu m-am dus la mașină și am luat de acolo albumele cu Mireille. Apoi m-am dus la pupitrul DJ-ului, care era mult mai înalt decât mine, și i-am spus răspicat: „Eu vreau să cânt”. Evident, s-a ridicat peste pupitru ca să mă poată vedea, a început să râdă și m-a întrebat ce vreau să cânt. „Vreau piesa asta, asta și pe asta!”, i-am spus eu. Se dăduseră deja premiile și pentru soliști și pentru dansatori. Așa că DJ-ul a spus: „Mai avem o fetiță care vrea să cânte”. Mi-a pus microfonul în față, era un microfon pentru vorbă nu pentru cântat, nu avea efecte, nu avea ecou, nimic. Și am cântat și toată lumea a început să aplaude, iar la final am primit și un mic premiu. Când m-am întors la masa părinților tatăl meu se uita urât la mine, în timp ce mama, foarte mândră, spunea tuturor: „Asta este fiica mea!”. După 2 zile au venit doi producători la noi acasă care și-au manifestat dorința de a lucra cu mine. Așa a început cariera mea.
Reporter: Cum ați intrat în formația Arabesque? (n.r – aici s-a creat o mică confuzie, ea a înțeles „ce amintiri are despre trupa amintită)
Sandra: Am amintiri frumoase. A fost o vreme în care eram foarte ocupată. Tot atunci am învățat să fiu punctuală, am învățat să stau pe scenă bine… (n.r – l-a întrebat din nou pe Alex cum se spune în engleză)… Da, exact. A fost pentru mine o bună educație. Dar după 7 ani m-am retras din Arabesque pentru că, din punctul meu de vedere, cântam piese pentru copii, iar eu îmi doream să pătrund în mod profesionist în muzica pop. Am avut norocul să-l întâlnesc pe Michael Crețu, care a cântat la keyboards în trupa mea, când am susținut un turneu în Japonia. La vremea respectivă aveam 35 de muzicieni în formație (n.r – din nou, își întreabă managerul care este formularea corectă în limba engleză). Dar Michael Crețu era cel mai bun clăpar!
Reporter: Dar cum ați intrat în trupa Arabesque? Ați participat la o audiție?
Sandra: Da. Atunci când am făcut primul meu single, aveam un sticker pe care scria: „Bing Bang Here Comes Sandra Ann”. Iar acest sticker era pe fond negru, cu o poză de-a mea, iar unul dintre cei mai mari producători din Frankfurt, reprezenta una dintre cele mai mari case de discuri, EMI, avea pe biroul lui acest sticker. El căuta o solistă pentru Arabesque și așa a ajuns la mine.
Reporter: Ați devenit celebră într-o perioadă în care MTV-ul a transformat muzica în industrie și  imaginea a devenit din ce în ce mai importantă. Simțiți că s-a schimbat ceva astăzi?
Sandra: Daaa, atunci au apărut videoclipurile. „Maria Magdalena” nu a avut videoclip, în schimb, „In The Heat Of the Night” a avut în 1985.
Reporter: Mai este imaginea la fel de importantă și astăzi? (n.r – și-a întrebat din nou managerul care este formularea corectă)
Sandra: Da! Dar nu trebuie să uiți că la vremea respectivă noi nu aveam multe oportunități. Nu aveam Internet, nu aveam computere… primul computer a apărut în anii 90, iar eu nu făceam altceva decât să mă joc Solitaire. A fost o mare revoluție ceea ce s-a întâmplat atunci.
Reporter: Știu că vă scrieți și singură versurile…
Sandra: Nu pe toate. La un album, le-am scris pe toate, da.
Reporter: Credeți că oamenii mai sunt atenți la mesajul pieselor?
Sandra: Eu sper că da! Eu vreau să le transmit un mesaj. Fie că sunt versuri scris e de mine, fie că le-a scris altcineva, eu le cânt doar…. (n.r – din nou a apelat la ajutorul managerului) atunci când simt că mă reprezintă, când mă regăsesc în versuri. Încerc să cânt mereu despre situații de viață trăite de mine, despre povești de dragoste trăite de mine.
Intervine Alex și îmi spune că mai am drept la o singură întrebare.
Reporter: Cum vă alegeți membri formației alături de care cântați?
Sandra: Cei cu care cânt acum sau cei cu care cântam în anii 80?
Reporter: Cei cu care cântați acum!
Sandra (caută iar sprijin în engleza vorbită de manager): Să știți că am adus cu mine cei mai buni muzicieni din lumea întreagă. Sunt muzicieni de studio, așa cum era și Michael Crețu. Ei sunt cei mai buni, mă costă o avere să îi am alături de mine, dar merită și ținem unii la alții.
Reporter: Vă mulțumesc mult și în încheiere vă rog să adresați un mesaj ascultătorilor noștri.
Sandra: Mulțumesc! (a spus în limba română) Sper că toată lumea va veni la concertul meu de mâine seară. Am crezut că astăzi voi avea o zi liberă, dar nu a fost așa, pur și simplu nu pot avea o zi liberă aici în România. E păcat pentru mine, dar este un noroc pentru voi. Vă mulțumesc mult și sper să ne vedem la concert și să ne distrăm împreună. Ne vedem mâine!
Reporter: Vă mulțumesc mult!
Sandra: La revedere! (a spus, cât se poate de curat, în limba română)
 
 
La final ne-am strâns mâna, i-am mulțumit încă o dată și i-am urat succes. Nu am insistat cu fotografia pentru că știam de la bun început că nu dorește poze. Am plecat spre casă mulțumită că am reușit până la urmă să stau de vorbă cu ea.
 

Concertul…

Pe 2 decembrie, m-am dus glonț la Sala Palatului. Ratasem concertul din 2009, dar citisem cronicile. Mulți se plângeau de playback și jurau să nu mai calce la concertele ei. Verdictul lor mi s-a părut cam dur. Până la urmă, vorbim de muzică pop, de disco, nu de Maria Callas. De ce s-ar duce cineva la un concert Sandra? Să se distreze, să danseze, să-și retrăiască adolescența când „rupea” discotecile seară de seară. Greșesc? Și atunci, de ce atâtea enervări? De ce să-ți dai ochii peste cap în fața unui semi-playback? Probabil, dacă acest concert ar fi avut loc într-o discotecă încăpătoare, atmosfera ar fi fost extraordinară. Sala Palatului pur și simplu nu este un spațiu prietenos pentru acest gen de muzică. Nu te poți „desfășura” în voie! Pe 2 decembrie, a fost lume puțină în sală (în jur de 600 – 800 de spectatori) răsfirați prin toată sala. Dacă i-ar fi îndemnat cineva, înainte să înceapă concertul, să coboare în fața scenei, măcar așa s-ar fi umplut partea din centru. Dar, cum nu a făcut nimeni acest lucru, peisajul a fost dezolant. Media de vârstă a fost de 40 de ani. Am văzut în sală și francezi ,nemți și bulgari. Am văzut mulți copilași de 7 – 8 ani, dar și adulți în toată regula, care purtau cu mândrie tricouri cu chipul Sandrei. Deși a fost lume puțină, entuziasmul a „umplut” Sala Palatului! Nu o să-i uit niciodată pe cei 3  bărbați (trecuți de 40 de ani) care săreau peste rânduri (mai ceva ca într-o cursă de 100 de metri garduri) în încercarea de a ajunge cât mai aproape de Sandra. Sau pe fetița de 8 – 9 ani care s-a apropiat de buza scenei și strângea cu putere în mâini un carnețel și un pix, sperând să obțină un autograf (la final, l-a primit cu maximă bucurie). Mi-a rămas întipărită în memorie și doamna, care avea loc în rândul 1, dar alerga cu o disperare nebănuită până la scenă (la ce viteză prindea puteam să jur că dărâmă scena!) atunci când Sandra venea în partea stângă. Spectatorii au trăit intens acest spectacol și asta mi-a dat o stare de bine. Ajunsesem să cred că românii nu se mai pot bucura de un concert. Ei bine, mă bucur să constat că nu este așa. Sigur că au fost și nemulțumiți. Vocea Sandrei suna ca-n anii 80, iar părțile înregistrate și faptul că mai uita din când în când să cânte peste, i-au făcut pe mulți să acuze, din nou, playback-ul. Și faptul că după doar 70 de minute Sandra ne-a spus „La revedere!” și dusă a fost, i-a iritat pe oameni care și-ar fi dorit măcar 90 de minute. N-a fost să fie!
Ne-am bucurat de piese precum „Maria Magdalena”, Everlasting Love” (a fost momentul meu preferat din întreg concertul), „In the Heat Of the Night”, „Hiroshima”, „Heaven Can Wait”, „Johnny Wanna Live” (piesă despre care  Sandra a spus că este preferata ei), „One More Night Behind Those Words” (o piesă pe care eu nu o știam, dar care mi-a plăcut mult).