Sandu Arion – amintiri despre Sincron (2)

martie 20, 2017

194

Continuăm „Serialul Sincron” cu episodul al doilea semnat de Sandu Arion.

Cele ce urmeaza sunt dedicate tuturor pustanilor si tinerilor care, ca si mine atunci, incearca astazi sa se apropie de tehnologie si de electronica, sacrificandu-si timpul liber, trecand prin tot felul de greutati (lipsa de bani si de piese, lipsa de cunostiinte si in mod sigur, lipsa de intelegere si ajutor din partea parintilor, vecinilor si chiar a autoritatilor). Pe de-alta parte, cred eu, este insa foarte bine ca fiecare pusti care are dorinta de a cerceta, sa-si gaseasca un mic coltisor, un refugiu al lui, un pod, un loc ascuns de lume, unde fantezia lui sa zboare departe, unde sa-si dezvolte talentul tehnic, si unde un hobby din tinerete sa poata deveni o meserie de o viata.
Acum, dupa atata amar de ani, imi amintesc cu nostalgie de teama cu care am urcat treptele de ciment masiv ale scarii in spirala, ce duceau la locul misterios, podul casei din Cristian Tell, unde locuiam de la varsta de 6 ani, impreuna cu bunica (mama Gitica), Cati, tata si alti chiriasi mai mult sau mai putin binevoitori fata de mine si ai mei. Nu stiu bine nici acum cine a avut primul ideea de a ne stabili sediul in pod, eu, sau Gauss sau poate Mihai de la subsol. Cu Gauss ne cunosteam de-o viata, inca din clasa I de la scoala primara Visarion, cand ne jucam in curtea bisericii de-a „Republica,Republica, vrem ostasi”! Mihai a aparut ceva mai tarziu in viata noastra impreuna cu alti prieteni. Podul era locul cel mai indicat pentru a ne construi un mic atelier secret unde sa putem face tot ce ne trecea prin cap, si ne treceau cam multe! Locul era plin de mistere, care asteptau sa fie cercetate, desigur. Podul avea doua nivele, cam cu un metru diferenta, si era plin de mobila veche, tablouri frumoase, cu rame masive aurite, statuete, carti si lazi imense pline cu tot felul de amintiri ale doamnei Georgeta Davila, bunica mea(mama tatalui meu). Imi amintesc de un tablou care m-a impresionat puternic. Era intitulat: „Calul de sacrificiu” si tema lui era foarte trista. In prim plan se vedea un cal legat de un copac, atacat de trei lupi, care il sfasiau cu coltii lor fiorosi. Pe jos, in zapada, erau pete mari de sange, si in zare, in fundul scenei, se vedea o sanie cu doi oameni care se indepartau, parasind calul de sacrificiu, ca sa scape ei. Groaznic! Dar impresiile rele nu prea durau varsta noastra. Odata, de exemplu, tot cotrobaind prin lazi impreuna cu Gauss, am gasit cateva pachete de tigari grecesti vechi, fabricate in Egipt. Le-am incercat imediat, dar presupun ca aveau opiu, pentru ca ne-am cam ametit si ni s-a facut groaznic de rau. Asa ca ne-am cam lasat de fumat pentru vreo zece ani.
Eram inca niste copilandri care abia iesisera din fotbalul cu nasturi, colectiile de marci si soldatii de plumb. Incepea incet-incet, epoca ceaiurilor cu pick-up-uri cu discuri vechi, cu primele pick-up-uri amplificate si magnetofoane rusesti, grele, carate pe umeri, cu primele iubiri care am fi vrut desigur sa fie si ultimele, lucru imposibil, dar noi nu stiam atunci prea bine ce ne astepta pe fiecare. Intre doua ceaiuri, insa, ne strecuram spre pod si ne puneam pe treaba incercind sa ne icropim atelierul…. Am folosit ca paravanun dulap masiv (Bidermeyer) al bunicii si dintr-un fund de dulap mare, am construit un banc de lucru, dotat cu o mica menghina, iar in gaurile din caramizi am infipt o multime de scule diferite si in mare parte inutile (surubelnite, pile, dalta, burghiu, ba chiar gasisem si o bormasina ruseasca grea si urata care facea mare taraboi, dar noi ne faceam treaba cu ea). Umplusem‘cateva rafturi cu tot felul de piese electronice, deasemenea in mare parte inutile si ele… Atelierul era gata, asteptam comenzi, iar noi intre timp, cantam de zor melodii sud-americane (Los Paraguayos), care erau la moda atunci. Incepusem sa zdranganesc putin la chitara iar primul instrument ciudat pe care exersam era un fel de cobza antica, pe care, ulterior am distrus-o incercand sa o transformam intr-un instrument de percutie…. Prin cateva gauri in cramizile din spate cam batea vantul dar noi lucram cu indarjire, cu degetele inghetate,fara sa simtim frigul iernilor care au urmat…. Cand, deodata, intr-o buna zi a aparut si primul client, adica prima victima. Era colegul meu de la Liceul Caragiale, Rody Lucreteanu, care ne-a adus un mic pick-up cu amplificator cu lampi, montat in interior. Nu avea deloc putere ca la inceput, cand il cumparase si distorsiona groaznic. Dupa vreo cateva zile, timp in care l-am chinuit bine, am considerat noi ca am terminat reparatia. Acum nu se mai auzea deloc si lucru ciudat, nimeni nu a mai vrut sa i-l repare, in halul in care era. Ne-am dat seama atunci, cu tristete, ca nu avem deloc cunostiinte de electronica si era necesar sa invatam. Am cumparat cateva carti despre amplificatoare cu banii procurati din vanzarea altor carti vechi gasite intr-o lada din pod si ne-am pus pe citit. Deasemenea mi-am amintit subit ca am un unchi electronist, care lucra la Cooperativa „Radio Progres” unde repara radiouri si l-am rugat sa ma ajute. Dupa ce m-a pus la punct pentru faptul ca in urma cu vreo cativa ani imi cam batusem joc de el pe tema ca-si pierde timpul stand cu nasul in sarme, i s-a facut mila de mine, mi-a dat cadou un difuzor maricel si cateva lampi si m-a dat pe usa afara. Acest fapt m-a ambitionat si am hotarit sa ma descurc singur, fara ajutoare de la rude.