Suzanne Vega la Sala Palatului – 16 iulie 2009

0
11

sursă foto: iConcert.ro

Am avut o zi plină de… Suzanne Vega. Mai întâi a fost conferinţa de presă de la Hotelul Marriott. Scurtă (20 de minute) şi la obiect. Suzanne a fost punctuală, la ora 14.00 ne-a salutat sfios şi ne-a invitat să-i adresăm întrebări… „cât mai isteţe posibil”, a completat Paul Nancă (Fundaţia Culturală Phoenix). Jurnaliştii s-au străduit atât cât au putut. Am aflat că piesele ei îmbină fantezia cu realitatea şi probabil de aceea sunt atât de speciale. *Îl admiră foarte mult pe Leonard Cohen şi este fericită că l-a cunoscut. *Se consideră mai întâi de toate scriitoare (bunicul ei a fost scriitor şi îşi aminteşte că discuta mult cu el despre arta de a scrie). *De dansat, dansează doar în cadru privat şi numai după câteva pahare.
Căldura a fost copleşitoare pe drumul spre casă. Credeam că voi dormi câteva ore. Dar… nu a fost aşa. După câteva minute de stat la răcoare şi după o sticlă de apă rece, mi-am revenit complet. Vroiam să aflu mai multe despre această artistă. Aşa că am luat calea Internetului. Este născută pe 11 iulie 1959 la Santa Monica (California). Luka şi Tom’s Dinner (de pe albumul Solitude Standing, 1987) au ajuns în top 10 în mai multe ţări din Europa. Videoclipul piesei Marlene On The Wall (piesă ce figurează pe albumul de debut Suzanne Vega din 1985) a intrat în heavy rotation la MTV şi VH1.
Am trecut apoi pe youtube. Am păşit timid în lumea muzicală a lui Suzanne Vega. Nu ştiam la ce să mă aştept aşa că am scos textele pieselor şi le-am înţeles mai bine. Are un umor special care mie îmi place. De exemplu, am ajuns la piesa I’ll Never Be Your Maggie May. Textul de prezentare al melodiei mi se pare fabulos (regret că nu a cântat-o în această seară). Îl traduc pentru voi (unde sunt puncte de suspensie vă puteţi imagina sunete scurte de chitară: pam-pam):
Când mă gândesc la această piesă, mă gândesc la o dragoste care nu este inocentă şi tânără. Uneori, oamenii mă întreabă: „Cine este Maggie May? Te-ai gândit cumva la Rod Stewart?”. Da, chiar m-am gândit la Maggie May a lui Rod Stewart. Ştim povestea care a avut loc cu multă vreme în urmă, când Rod era tânăr şi s-a îndrăgostit de o femeie mai în vârstă, Maggie… Şi vreau să punctez faptul că Rod nu mai face asta acum… Acum se întâlneşte cu femei mult mai tinere, dar în acea vreme era interesat de această femeie mai în vârstă. Şi… piesa începe cu Maggie May care stă în patul ei, răsăritul luminându-i faţa şi arătându-i vârsta. Rod o trezeşte pentru a-i spune că răsăritul îi luminează faţa şi… că îi arată vârsta. Şi că o iubeşte dar trebuie să o părăsească pentru a-şi câştiga existenţa jucând biliard. Foarte trist! Dar nu atât de mult în ceea ce-l priveşte pe Rod pentru că ştim cu toţii că nu şi-a câştigat existenţa din biliard ci a devenit un faimos star rock. Nu ştim însă ce s-a întâmplat cu Maggie May. Aşa că… într-o zi m-am gândit că ar fi interesant să ştim ce a simţit ea. Aşa că am scris o piesă mai mult din punctul ei de vedere decât al lui.
Cu această imagine am plecat spre Sala Palatului, unde evident am ajuns mai devreme. Vreo 30 de persoane stăteau plictisite pe scări. „O fi din cauza căldurii”, mă gândeam eu şi l-am abordat pe Antoniu (40 de ani, Bucureşti) care mi-a declarat: „Am venit la concert pentru că m-a invitat mama mea vitregă. Pe ea o aştept şi văd că întârzie. Nu ştiu nimic despre Suzanne Vega”.
Între timp se putea intra, deşi nimeni nu părea nerăbdător să o facă. Am plecat gândindu-mă cum dracu’ am reuşit eu să dau fix peste unul care nu ştie nimic despre Suzanne Vega?! În sală… beznă. Plasatoarele erau nedumirite, nu ştiau de ce nu au aprins luminile dacă au permis intrarea publicului. Era imposibil să-mi găsesc locul aşa că am dat să ies în hol. Georgiana şi Romeo (23 şi 26 de ani, Bucureşti), la fel de nedumiriţi de bezna din sală, mi-au spus în drum spre stadul de CD-uri (30 de lei bucata): „Ne place Tom’s Dinner. Îmi amintesc videoclipul, cu un vultur… doi tipi bine care dansau mişto. Aproape toţi din clasă de la mine îi imitau. Erau super tari!”
Lumina se aprinde, îmi găsesc locul şi se aude destul de des semnalul prin care sunt chemaţi oamenii în sală. Vreo 7-800 de oameni au răspuns prezent invitaţiei. Ioan Gyuri Pascu a urcat pe scenă la 20.10. A cântat 8 piese şi a vorbit mult. Ne-a mărturisit că a acceptat să cânte în deschiderea acestui concert la sugestia Iarinei, fiica lui. Şi-a amintit că în 1983 a cântat pentru prima oară pe scena Sălii Palatului în faţa a câteva mii de oameni. A început cu Melancolie, a continuat cu O după amiază cu Gisela (imnul Costineştiului la un moment dat, după cum ne-a spus el). Şi apoi l-a invitat în scenă pe Florin Stana (mandolină). Recitalul s-a încheiat cu piesa La jumătatea vieţii.
În sală acalmie. Este primul spectacol la care merg şi văd atât de puţină lume. Şi dacă ar fi doar asta… Sunt fără vlagă şi uneori dau impresia că au fost luaţi cu forţa la acest concert. E dezolant, dezarmant. Văd oameni de toate vârstele, de la 7 la 70 de ani. Imobili, plafonaţi, privind în gol. De ce au venit? Zău că nu-mi explic.
Suzanne Vega îşi face apariţia la 21.10. Este acompaniată de Gerry Leonard la chitară electrică şi acustică şi de Mike Visceglia la chitară bas. După prima piesă (Marlene On The Wall) şi-a scos pălăria, a făcut o reverenţă şi a spus „mersi”, apoi a mărturisit cu un aer încurcat (publicul aproape că nu a reacţionat la gestul ei) că aşa a fost învăţată, că „thank you” înseamnă în limba română „mersi”. Mă impresionează modul în care îşi plimbă mâinile pe corzile chitării, de fapt ea le atinge doar cu unghiile. Fascinant! Urmează Small Blue Thing, după care renuţă la chitara acustică şi schiţează câţiva paşi de dans în timp ce cântă Caramel. Piesa te aruncă într-o visare liniştită, plăcută şi îţi imprimă o stare optimistă. Chitara se aude clar şi vocea lui Suzanne survolează notele lin.
A urmat Frank And Ava. „Un cântec despre frumoasa poveste de dragoste dintre Frank Sinatra şi Ava Gardner şi despre faimosul lor divorţ”, spune Suzanne în timp ce-şi aranjează pe cap pălăria stil Sinatra.
New York Is A Woman, „dar în opinia mea, nu este prea des o doamnă”, spune artista cu zâmbetul pe buze. „Mi-aş dori să aflu la un moment dat cum este Bucureştiul – un bărbat, o femeie, ce caracter are? Dar asta îmi veţi spune voi”.
A continuat cu Gypsy, o piesă scrisă când avea 18 ani pentru primul ei iubit. „La finalul verii când trebuia să mă întorc la New York şi el la Liverpool, i-am dăruit acest cântec. În schimb, el mi-a dat bandana lui”. A cântat-o singură cu chitara acustică şi mi-e greu să vă descriu atmosfera produsă.
Cred că pot spune că My Favourite Plum este piesa mea preferată. Asta fredonam în drum spre casă. A fost acompaniată doar de Gerry Leonard la chitară electrică. Apropo de acest chitarist. Este senzaţional. Sunetele prelungi te duc parcă în altă lume. Ai impresia în anumite momente că te afli la un concert psihedelic.
Revine pe scenă şi basistul, Mike Visceglia, şi interpretează Tumbstone – un cântec vesel despre a nu fi uitat după ce mori, declară amuzată Suzanne.
Un moment inedit, cel puţin pentru mine, a fost piesa Left Of Center la care artista a fost acompaniată doar de bas. Habar n-aveam că basul te poate unge pe suflet în acest fel. Mi-a plăcut la nebunie.
Revenim la formula de trio cu Blood Makes Noise. Şi ne avântăm parcă într-o lume a spionilor, detectivilor şi poliţiştilor. Suspansul este dus la extrem de solo-ul de chitară electrică.
The Man Who Played God – este un cântec care îţi stimulează imaginaţia. Este vorba despre un om care crede că a inventat lumea. Ia bucăţi din această lume şi le aşează în mintea lui. Apoi se răzgândeşte şi schimbă lumea… în bine! Un fel de Picasso, după cum ne-a spus chiar interpreta.
Tristeţea din versurile The Queen And The Soldier este copleşitoare. Ne ajută, însă, să ieşim din această stare cu Tired Of Sleeping.
Aveam impresia, pe bune, că sunt singură în sală şi că cei trei cântă doar pentru mine. Gândul mi-a fost alungat brusc, la primele acorduri ale piesei Luka. Sala izbucneşte în aplauze. Dacă nu ar fi dat vreun semn, aş fi zis că sunt păpuşi pe scaune. La Tom’s Dinner se aplaudă chiar şi ritmat. Văd oameni zâmbind în sală, unii chiar se leagănă pe scaune, dau din cap sau din picioare. De necrezut, ai zice că se simt bine! Prea târziu însă. Suzanne îşi ia „la revedere”. Este ora 22.15. Emilia fotografiase la început playlist-ul şi ştiam că se pregătise cu 2 bisuri. Dar… ce-mi văd ochii? O parte din public pleacă. Cum aşa? Mă întreb eu total năucită. Alţii rămân şi aplaudă în continuare. Suzanne revine şi mai cântă Calypso şi Rosemary.
N-a încheiat bine că oamenii erau deja cu un picior în maşină. Ciudat lucru. N-am mai văzut un astfel de public.

1 COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here