Ziua Independenţei României (9.05)

Articol preluat de pe site-ul Radio România Cultural

0
52

Discuțiile privind rațiunea aducerii în România, a unui prinț străin, au revenit în actualitate în urma abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866. Românii voiau, prin alegerea unui principe străin, înlăturarea certurilor interne pentru domnie, consolidarea statului abia constituit amenințat de imperiile străine, pregătirea terenului pentru dobândirea mai rapidă a independenței, pentru modernizarea statului.

Cu acordul Locotenenței Domnești, un organ administrativ politic creat la 11 februarie 1866 pentru a-i ține locul fostului domnitor, omul politic Ion C. Brătianu a fost trimis în Occident pentru a apela la sprijinul lui Napoleon al III-lea, potrivit volumului ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, 2007). A fost propus, în calitate de viitor domn al României, Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care a refuzat. În contextul nou creat, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866, unde i-a făcut aceeași propunere ofițerului Carol de Hohenzollern. Propunerea a fost acceptată, ofițerul având încuviințarea din partea lui Napoleon al III-lea, dar și a cancelarului Prusiei Otto von Bismarck.

Urmărind punerea în fața faptului împlinit a Marilor Puteri, Locotenența Domnească a publicat la 30 martie/11 aprilie, o proclamație către popor, prin care era făcută recomandarea alegerii prin plebiscit a principelui Carol-Ludovic de Hohenzollern ca domn al României, sub numele de Carol I, consemnează Ion Scurtu în volumul ”Carol I” (2004).

Oamenii politici români au reacționat rapid, un plebiscit național fiind organizat între 2/14-8/20 aprilie 1866. Acesta a avut un rezultat pozitiv — 635.969 “pentru” și doar 244 ”contra” — , prințul Carol devenind domnitor al României. La 10 mai 1866, însoțit de Ion C. Brătianu, principele Carol I a intrat în București, fiind primit de o mulțime entuziastă. Drumul a continuat până în dealul Mitropoliei, unde principele Carol a fost întâmpinat de mitropolitul Nifon. După un scurt Te Deum, oficialitățile au intrat în Camera Deputaților; aici Carol I a depus jurământul.

Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese pentru România în plan demografic, economic, social, administrativ, politic și cultural. Unul din primele acte politice ale noului domn a fost proclamarea noii Constituții (29 iunie/1 iulie 1866) una dintre cele mai democrate la aceea vreme, care a rămas în vigoare până în 1923. Pe această nouă Constituție a țării, Carol a depus următorul jurământ: ”Jur a păzi Constituțiunea și legile poporului român, a menține drepturile naționale și integritatea teritoriului”.

Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică, Carol I s-a implicat în politica internă și externă a țării. Astfel, a stimulat organizarea instituțiilor statale, mai ales a armatei, care a jucat un rol hotărâtor în obținerea Independenței de Stat în 1877-1878.

Redeschiderea problemei orientale, prin răscoala antiotomană a Bosniei și Herțegovinei în 1875, urmată de aceea a bulgarilor în 1876 și Serbiei și Muntenegrului în același an, a constituit momentul favorabil de aducere în prim-plan a independenței României.

În contextul prefigurării conflictului din Balcani, România a semnat la 4 aprilie 1877 Convenția cu Rusia, prin care armatele acesteia erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a țării. Rusia a considerat însă că România nu era un stat independent și că semnăturile ei internaționale nu aveau valoare juridică. Astfel, trupele rusești au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenției. La 6/18 aprilie România s-a mobilizat. Din momentul în care Imperiul Otoman a început bombardarea localităților românești de pe malul Dunării (6/18 aprilie), România s-a aflat de fapt într-un conflict deschis cu aceasta. Românii au protestat bombardând Vidinul și Turtucaia la 26 aprilie/8 mai.

Opinia publică și presa românească au cerut guvernului proclamarea de urgență a independenței țării.

Adunarea Deputaților a dezbătut în ședință publică la 29 aprilie/11 mai situația creată, adoptând o moțiune prin care s-a declarat starea de război cu Imperiul Otoman. La 30 aprilie/12 mai Senatul a votat o moțiune asemănătoare.
La 9/21 mai 1877, a avut loc sesiunea extraordinară a Adunării Deputaților, care a proclamat Independența de Stat a României. În fața Adunării, ministrul afacerilor străine, Mihail Kogălniceanu a declarat: “În stare de rezbel, cu legăturile rupte, ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (…) Așadar domnilor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața Reprezentanței Naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă”, potrivit volumului ”Istoria României în date” (2003).

După discurs, Adunarea Deputaților a votat o moțiune, cu 79 de voturi pentru și 2 abțineri, prin care lua act că “rezbelul între România și Turcia, cu ruperea legăturilor noastre cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficială”. În aceeași zi, și Senatul a adoptat o moțiune cu un conținut identic. Tributul datorat Porții (914 000 lei) a fost anulat și trecut în contul cheltuielilor pentru armată.

La 10/22 mai 1877 au avut loc, la București, o serie de festivități prilejuite de proclamarea Independenței României. Acestea au fost deschise prin 21 de lovituri de tun și a fost oficiat un Te Deum, la care au asistat domnitorul Carol I, primul ministru, I.C. Brătianu, miniștri, deputați, senatori, membrii înaltului cler, înalți magistrați ai țării.

În aceeași zi a fost instituită prima decorație românească — “Steaua României”, în vederea recompensării serviciilor militare și civile deosebite aduse statului român.

Deși Independența României a fost proclamată în Parlament de Mihail Kogălniceanu, a fost necesar ca neatârnarea să fie cucerită pe câmpul de luptă. Între 12/24 și 16/28 iulie 1877 trupele române au trecut Dunărea. Armata română fără nicio experiență de război, dar cu multă dăruire și un curaj enorm, a cucerit pe rând redutele Grivița (30 aug./11 sept. 1877), Rahova (9/21 sept. 1877), Opanez (28 nov./10 dec. 1877) și Smârdan (12/24 ian. 1878) , potrivit volumului ”O istorie a românilor” (Ion Bulei, 2007).

Puteți citi articolul în întregime aici: https://radioromaniacultural.ro/documentar-9-mai-ziua-independentei-de-stat-a-romaniei/

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here