EXCLUSIVITATI

AEROSMITH LA ZONE ARENA DIN BUCUREŞTI (18.06.2010)

decembrie 21, 2012

331

Articol de Iulia Radu
„Steven Tyler are acel „ceva” pe care un om obişnuit îl consideră de neobţinut, acea calitate „cool” cu care s-au născut puţini oameni, printre care se numără Keith Richards sau Slash… oricum, lista este scurtă. De fiecare dată când îi ascult vocea devin nostalgic, iar longevitatea lui artistică îl detaşează de alţii. Este unul dintre puţinii oameni care a reuşit întotdeauna să fie extrem de cool” – Duff McKagan (basist Velvet Revolver, ex-Guns’n’Roses)
Într-un fel încă mai sunt pe gardul de protecţie (cel care desparte publicul de scenă) urmărindu-i cu privirea când pe Steven Tyler când pe Joe Perry. Şi, sincer, nu cred că voi coborî prea curând de acolo. Fără să fiu un fan adevărat Aerosmith, am mers pe 18 iunie la Zone Arena, cu vorbele lui Duff McKagan bine întipărite în minte şi cu o mare dorinţă de a vedea la lucru „cea mai iubită trupă a Americii”. Am avut acreditare la acest concert şi le mulţumesc organizatorilor, Events. Este primul concert la care am avut acces în Golden Ring. Experienţa trăită vineri mi-a oferit o nouă viziune asupra noţiunii de show. Miturile trebuie trăite dacă vrei să le înţelegi cu adevărat.
Tramvaiul 5 a devenit neîncăpător pentru toţi cei care se grăbeau să ajungă la concert. Şi cum ştim cu toţii că nr 5 circulă extrem de prost şi de rar, nimeni nu vroia să-l piardă pe acesta. Oriunde te uitai vedeai oameni care fie purteau tricouri inscripţionate Aerosmith, fie melodia telefonului era una din repertoriul trupei, fie vorbeau cu prietenii care erau deja la Zone Arena, stabilind puncte de întâlnire şi fiind extrem de preocupaţi de locurile ocupate (toţi vroiau lângă gard). Cred că atunci a încolţit şi în mintea mea ideea de a sta „pe gard”. Un bătrânel întreabă curios „cine cântă şi unde?”. A primit vreo 3 răspunsuri instantaneu: „Steven Tyler, la Zone Arena”, „Aerosmith – doar una dintre cele mai cool trupe din America”, „Una dintre cele mai bune şi mai longevive trupe de rock’n’roll ale lumii”. „E solistul acela cu gura mare, nu? Are o fată frumoasă foc… a jucat într-un film cu Bruce Willis, nu? Da’ el e urât în draci!”, zice bătrânelul cu umor. Oamenii zâmbesc şi privesc nerăbdători pe geamul din faţă. Mai avem de mers şi traficul e din ce în ce mai aglomerat. Nerăbdarea din acel tramvai atinge cote alarmante. Am senzaţia că plutesc, parcă am căzut într-un puţ cu energie, îmi vine să mă dau jos şi să împing trenul… În sfârşit, am ajuns.
Nu este chiar atât de aglomerat în Golden Circle. Profit de faptul că am ajuns mai devreme şi abordez câteva persoane. Am vrut să aflu care sunt piesele lor preferate. Iată topul rezultat în urma acestui mic sondaj:
I Don’t Wanna Miss A Thing (52 de voturi)
Pink (50)
Crazy (49)
Cryin’ (48)
Sweet Emotion (45)
Jaded (41)
Hole In My Soul (40)
Girls Of Summer (40)
What It Takes (37)
Dream On (37)
Amazing (36)
Walk This Way (36)
Janie’s Got A Gun (35)
Love In An Elevator (33)
Dude (Looks Like A Lady) (30)
Eat The Reach (30)
Falling In Love (Is Hard On The Knees) (28)
Just Push Play (18)
Mihaela Butnaru (33 de ani, Bucureşti): Steven Tyler, fără îndoială, este una dintre cele mai bune voci din istoria rockului. Şi este şi unul dintre cei mai sexy solişti care au existat vreodată! Abia aştept să-l văd!!
Crina Greorgescu (39 de ani, Bucureşti): Nu concepeam să nu fiu aici în această zi. Dar eram aproape să păţesc acest lucru. L-am rugat pe soţul meu să cumpere bilete şi el a cam neglijat, drept urmare am găsit cu greu în ultima clipă la Golden Ring. M-am enervat rău şi i-am zis lui Emil: ori faci rost de bilete, ori divorţăm. Ce mama dracu’ eu am luat bilete la Shakira, m-am ocupat de cazare în vestul ţării, de drumul până acolo, doar ca să-i vadă el fundul columbiencei, şi când vine una dintre trupele mele preferate, el amână… Totuşi, se vede treaba că l-am cam speriat cu ameninţarea, aşa că… iată-ne în primul rând. Habar n-ai cât de mult mă bucur. Abia aştept să-l văd pe Steven Tyler. Va fi un show pe cinste. Cine nu a venit, a ratat concertul vieţii.
Adrian (44 de ani, Timişoara): Mă leagă multe amintiri de trupa asta. Mi-am pierdut virginitatea pe muzica lor. Am venit special de la Timişoara pentru acest concert. Ştiu că au un show fantastic. Steven Tyler este unul dintre cei mai buni entertaineri din showbusiness.
Lidia (22 de ani, Craiova): Am venit aici cu toată familia. Doamne!! Am economisit 2 luni bani ca să putem ajunge aici cu toţii. Din punctul meu de vedere Steven Tyler este cel mai bun solist rock. Şi e atât de sexy!! Am fost acum 2 ani şi la Whitesnake… Dar când îl vezi pe Steven nu poţi decât să spui: „Coverdale… who?!”.Pasiunea pentru rock o am de la tata, iar pasiunea pentru Aerosmith, în special, o am de la mama. Abia aştept să îi văd!!
Agneta Costescu (41 de ani, Iaşi): I Don’t Wanna Miss A Thing e piesa mea şi a soţului meu. Când mi-a cerut mâna a ales această piesă ca fundal, şi apoi la nuntă a fost melodia noastră. Steven Tyler are o voce extraordinară, iar Joe Perry e genul de bărbat care îmi place.
Anton (26 de ani, Constanţa): Ceea ce vedem în seara asta este istoria rockului. Nu ştiu de ce strâmbă unii din nas când aud de Joe Perry. Personal, îl consider unul dintre cei mai buni chitarişti, cu un sound aparte. Este un model pentru mine. Cânt şi eu la chitară şi îmi place să le interpretez piesele. E greu, dar încerc să dau ce e mai bun din mine. În ceea ce îl priveşte pe Steven Tyler… ce pot să zic? Vedeţi voi în vreo trupă din noua generaţie, vreun frontman care să îi calce pe urme lui, sau lui Plant, sau Coverdale, sau Freddie? Pauză! Eu am venit aici la întâlnirea cu titanii.
Între timp a început recitalul Reamonn (a durat 45 de minute şi trupa s-a bucurat de o primire călduroasă, în Golden Circle toată lumea le ştia versurile). Este 19.15 şi deja suntem din ce în ce mai înghesuiţi. Oamenii sar, se agită, cântă piesele, trăiesc intens recitalul din deschidere. Căldura, euforia sunt la cote maxime. La un moment dat berea începe să zboare în aer. Un băiat din faţa mea e ud din cap până în picioare. Trebuie să-mi găsesc un alt loc. Şi uite aşa ajung în primul rând. Mă opresc lângă gardul din faţa prelungirii scenei. Acolo nu era nimeni pentru că vizibilitatea nu era chiar atât de bună. Vedeai partea din stânga a scenei. Dar în moment în care artiştii veneau în faţă eram la un metru de ei. Nu m-am mai clintit de acolo. În ultima jumătate de oră dinaintea concertului m-am uitat la ceas din 5 în 5 minute. Aveam impresia că timpul stă în loc. La fel şi persoanele din jurul meu. „Sunt foarte punctuali”, spune cineva, gâtuit de emoţie, în spatele meu. E ora 21.00. De ce nu se opreşte muzica de fundal? De ce nu începe? „Al meu 20.57”, zice o altă persoană. „Ceasul lor cât o fi”, se întreabă o domnişoară din stânga mea. Nici nu mai ţin minte de când n-am mai fost atât de nerăbdătoare să înceapă un concert. Aproape că-mi venea şi mie să repet cu voce tare, ceea ce auzeam în jurul meu: „Mam’mare, mamiţo, vreau să vie!!!”. Oamenii aplaudă ritmat în speranţa că îi aduc mai repede pe scenă.
Este cel mai sexy om urât în viaţă!!!

21.05. O cortină uriaşă, neagră, cu inscripţia Aerosmith pe ea a acoperit scena. Din difuzoare se auzea Rainy Day Women –Bob Dylan, şi toată lumea din jurul meu urla cât putea: „Everybody must get stoned”. Când cortina cade se aud primele acorduri din Love In An Elevator. Îl văd pe Tom Hamilton (bas), pe Brad Whitford (chitară ritmică) şi pe Russ Irwin (clape). Mă aşezasem mai spre stânga scenei în speranţa că ghicesc partea în care va sta Joe Perry. Din păcate, el a stat în dreapta aşa că l-am văzut mai mult pe ecrane. Mulţimea o ia razna când se aude vocea lui Steven Tyler. Solistul înaintează până în buza scenei. E îmbrăcat într-un pardesiu strălucitor, pantaloni roşii mulaţi, tricou negru (cu sigla formaţiei pe piept), are adidaşi cu paiete, ungiile negre, o eşarfă la gât, ochelari de soare şi o pălărie la fel de stălucitoare precum pardesiul, Steven se mişcă lasciv, trece microfonul “îmbrăcat” în eşarfe multicolore din stânga în dreapta, vrăjeşte, cucereşte publicul. Prezenţa lui scenică este hipnotizantă. Pur şi simplu nu îţi poţi lua ochii de la el, eşti tentat să-l urmăreşti oriunde s-ar duce, orice ar face. La cea de-a două piesă, Back In The Saddle, a renunţat la pardesiu, eşarfă şi pălărie. Fluieră şi flutură stativul microfonului ca pe un steag al… rockului. Nu credeam că e posibil, dar isteria din primele rânduri a crescut şi mai mult când Steven a aruncat pălăria. Ventilatorul aşezat în capătul scenei îi răscoleşte pletele în cel mai sexy mod cu putinţă. Sunt la doi metri de el şi mi-e foarte greu să vă descriu senzaţia pe care o ai în astfel de momente. Una dintre piesele mele preferate, Falling In Love (Is Hard On The Knees) are un impact şi mai mare în momentul în care eşti practic ochi în ochi cu cel care o interpretează. Pe ecranul din spate se derulează imagini din videoclip. Ne ia prin surprindere când îşi aruncă în partea stângă a scenei ochelarii. Nu pot să nu remarc faptul că publicul era civilizat. Deşi mai multe mâini au pornit în direcţia în care au zburat ochelarii, în momentul în care aceştia au încăput pe mâna unei fete norocoase, ceilalţi s-au resemnat. Iniţial mi-a fost teamă că se va întâmpla ca la concertul lui Alice Cooper când oamenii s-au luat la bătaie pe bastonul artistului. Nu a fost cazul acum.

În sfârşit, îl văd şi pe Joe Perry. A venit lângă Steven. „Ce bine îl prinde aerul acesta serios”, spune o fată de lângă mine. „Oh, Doamne, uite-i pe amândoi”, strigă cineva din spate. Şi da, chiar este impresionant să-i vezi împreună. Steven îl ia pe după gât, îl îndeamnă să cânte cu el la refren, îl tachinează împingându-se puţin în el când dansează. Joe nu rămâne dator. Dar nici nu zâmbeşte. E concentrat la chitară. Când Steven s-a retras un pic, ducându-se în faţa bateristului, şi Joe a rămas singur în faţa noastră, a privit spre noi şi şi-a intensificat acordurile la chitară dându-ne de înţeles că sunt pentru noi şi că vrea să participăm. Joe ne-a mai oferit momente inedite pe parcursul show-ului: la piesa Living On The Edge a folosit o chitară cu două grifuri, la Ragdoll a culcat chitara şi a folosit slide-ul cântând la ea de parcă era pian. Dar momentul suprem, cel puţin pentru mine a fost să-l văd folosind talk-box la piesa Sweet Emotion. A cântat (foarte bine!!) şi cu vocea „un blues ca în Boston”, după cum a anunţat momentul Steven Tyler, încheind prezentarea cu „La chitară şi voce Mr Joe Fucking Perry”. Apoi s-a lungit pe scenă, acompaniindu-şi colegii la muzicuţă.

Vineri seară am văzut un showman adevărat. Pe Steven Tyler n-ai cum să nu-l iubeşti, „este cel mai sexy om urât în viaţă”, spunea o tânără fără să-l scape din priviri. „De ce se uită în ochii noştri dar aruncă diferite obiecte în dreapta şi în stânga?”, se întreba cu ciudă o altă fată după ce Steven a aruncat spre cei din dreapta o una dintre numeroasele brăţări care îi împodobeau mâinile. La Cryin’ euforia a crescut brusc când solistul a scos, cu un gest jucăuş, din pantaloni o muzicuţă. După ce a cântat la ea, a aruncat-o în public. Pe la jumătatea concertului a declarat cu patimă: „Everything is beautiful, Fucking beautiful! Bucharest is a perfect place! The girls in the front row are beautiful”, şi uite aşa l-am iertat că nu a aruncat obiecte şi spre noi.
S-a simţit o oarecare răceală între membrii formaţiei. N-am mai întâlnit aceiaşi comunicare între colegii de scenă, aşa cum eram obişnuită la alte concerte. Dar nu pot spune că show-ul, concertul în sine, a avut de suferit prea mult. Poate am fost eu prea prea concentrată pe Steven Tyler. „Ruptura” am observat-o în momentele în care solistul a mers la fiecare coleg în parte încercând o comunicare directă cu ei, pasându-le microfonul la refren. Atunci mi s-au părut un pic rigizi. Steven şi-a prezentat colegii în două reprize. Pe Joe Perry şi Russ Irwin la piesa Can’t Stop Messing, când am avut şi un scurt moment la clape. Pe Tom Hamilton la Sweet Emotion când ne-am bucurat de un moment la bas, Tom venind până în faţă, fapt ce le-a determinat pe fete să ofteze: „Frate, acesta chiar arată bine, nici nu-l vedeam acolo departe unde a stat”. Cu Brad şi Joey a fost mai discret. A mers de câteva ori lângă baterie, a comunicat din priviri cu Joey, s-a dus lângă Brad şi au cântat un refren împreună. Destul de seacă şi rece comunicarea dintre ei. Dar vreau să subliniez că am rămas în minte cu un show minunat.
Au fost prezenţi la Zone Arena aproximativ 30.000 de oameni. Nu ştiu cum a fost atmosfera în alte sectoare. Acolo unde am stat eu s-a văzut foarte bine, s-a auzit bine (poate cam încet, am stat lângă două boxe şi sunetul nu m-a deranjat deloc) iar interacţiunea dintre artişti şi public a fost perfectă.
Trupa a ieşit de pe scenă la 22.40, iar eu am plecat înainte de bis pentru că trebuia să ajung la radio. În încheiere vă las titlurile pieselor cântate la Bucureşti, primite de la organizatorii concertului, Events.
Setlist:
Love In An Elevator
Back in the Saddle
Fallin’ in Love
Eat the Rich
Pink
Living on the Edge
What It Takes
Ragdoll
Crazy
Cryin’
Jaded
Can’t Stop Messin’ (piesă interpretată vocal de Joe Perry)
I Don’t Wanna Miss a Thing
Sweet Emotion
Baby Please Don’t Go
Draw the line
Bis:
Dream On
Walk This Way
Toys In The Attic