Afișe derutante (9.10.2016)

0
38

Corul Alexandrov 9 octombrie
Ne bucurăm de fiecare dată când primim cronici de concert de la iubitorii de muzică. E semn bun! Înseamnă că încă mai există oameni pasionați de muzică, dispuși să împărtășească experiența unui concert și cu ceilalți. Mai jos puteți citi o cronică a concertului susținut de Ansamblul Aleksandrov la Sala Palatului din București.
 
Articol de Maria Petrovna
Îmi plac rușii. Cu tot cu democrația, cu UE, cu libertatea – toate, despre care ni se spune că sunt în antiteză ”obligatorie” cu vecinii din est – când e vorba de cultură îmi plac rușii tare de tot. În literatură sunt mereu accesibili, că doar îi găsești în toate librăriile, în muzică în schimb, mai rar.
Prin urmare, când am văzut (nu mai țin minte unde) afișul evenimentului ”Red Army Choir” la Sala Palatului, m-am grăbit să încercuiesc ziua în calendar, ca nu cumva să ratez acest concert care se anunța minunat, înălțător, ”în premieră”, etc. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să caut informații despre organizator (defect profesional), pentru că eram curioasă cine a avut ideea să aducă la București tocmai Corul Armatei Roșii. Mă așteptam să fie vorba de un nume care să facă parte dacă nu din linia întâi, cel puțin din cea de-a doua, în ceea ce privește ”ierarhia” organizatorilor de evenimente. Sanchi. Era vorba de o asociație despre care nu auzisem mare lucru, cu ceva evenimente de mici dimensiuni și destul de rare. N-am dat prea mare importanță amănuntului, deși ar fi trebuit să fie primul semnal de alarmă.
Am urmărit cu interes campania de promovare și sunt câteva detalii care trebuie reținute. Comunicatul de presă spunea așa:

Ansamblul Aleksandrov, Marele Cor al Armatei Roşii, va susține pentru prima dată un concert excepțional în România. Evenimentul va avea loc în data de 09.10.2016, la Sala Palatului.
Pentru întâlnirea cu publicul român, Corul pregătește un recital de excepție, din care nu vor lipsi cele mai consacrate piese dar și o surpriză uriașă: reinterpretarea în varianta corală a celor mai cunoscute piese ale formațiilor Queen și The Beatles.

 
Atât. După care, câteva fraze despre istoria corului și realizările sale profesionale (deloc neglijabile) din ultimii 20 de ani. Corul Aleksandrov și repertoriu Beatles și Queen, în interpretare corală, ce poate fi mai frumos decât atât? De multă vreme nu mi-am dorit atât de mult să particip la un spectacol, pentru că de mult n-am mai identificat unul care să corespundă atât de mult preferințelor mele, să facă o sumă între muzici care păreau incomunicabile împreună, un întreg din muzici pe care le ascult cu atât de multă plăcere, însă în general separat. Anticipam o experiență unică.
Mai prind și spotul de la TV, în care concertul era promovat prin imagini din alte evenimente pe care corul le-a susținut, alături de dansatori și într-o regie superbă. Ce frumos!
Mă duc duminică, așadar, cu zâmbetul până la urechi, la Sala Palatului. La intrare ne așteptau câteva domnișoare drăguțe care m-au cadorisit cu un program (ia uite, domnule, cât de civilizat și de bine organizat!). Am luat loc în sală și l-am răsfoit. Erau 4 pagini frumos aranjate – pe prima pagină, afișul pe care îl mai văzusem, adică cel alăturat.
De reținut că pe afiș nu apărea nimic în afară de corul Alexandrov. Nimic, decât numele dirijorului. În comunicatul de presă, la fel. Ne pregăteam pentru – și aici citez, din nou: un recital de excepție, din care nu vor lipsi cele mai consacrate piese dar și o surpriză uriașă: reinterpretarea în varianta corală a celor mai cunoscute piese ale formațiilor Queen și The Beatles.
Am deschis programul și în a doua și a treia pagină am identificat și repertoriul. Prima piesă, rusească, avea în paranteză mențiunea Choir, acapella.
A doua, instrumentală, era însoțită de paranteza în care scria simplu Orchestra. Cum, avem și orchestră? Da. Asta da surpriză. Mișto.
Se desfășurau apoi încă vreo 12 titluri din repertoriul The Beatles, alături de care erau menționate detaliile interpretării. Cam așa: Let it be (tenor, orchestra, choir), Yellow Submarine (bariton, tenor, orchestra, choir). Unele cu tenor, unele cu bariton, unele și cu corul, vreo trei dintre ele fără. Asta doar până la pauză. Bun.
Prima constatare a fost că evenimentul a început la ora 20.00, așa cum era programat. Le-am oferit o mare bilă albă, sătulă de sistemul tipic românesc care de obicei te pune în situația de a sta în sală cel puțin 20-30 de minute uitându-te pe pereți, că „niciodată nu începe la fix”.
A intrat corul pe scenă – superb, de la atitudine, la uniforme, la mișcare – și a cântat o piesă care mi-a blocat aerul undeva în drumul spre plămâni și a făcut ca timpul să stea în loc. Așa cum mă așteptam, suna ”de înțepenești”, vorba unui prieten artist. În aplauzele care au urmat a urcat pe scenă și orchestra. Având ”la activ” destule concerte de tipul ceva plus orchestră, nu m-am putut opri să mă gândesc ce gafă majoră de regie artistică a fost asta… Hai să nu fim, însă, cârcotași. Contează ce se cântă, atunci când calitatea muzicii și a interpretării sunt mult peste medie – restul sunt nuanțe. Și se pot întâmpla oricui. Știu exact câtă muncă intră în producția unui astfel de spectacol și că uneori, ultimul lucru la care te mai gândești este un regizor care să îți pună la punct detaliile oarecum neesențiale, de ”optică”.
Orchestra a cântat o piesă, așa cum era prevăzut în program. Frumos. Mici probleme de sunet, în sensul că e mare păcat să ai atâtea instrumente pe scenă și să nu stăpânești volumul suflătorilor, însă nimic care să deranjeze cu adevărat o ureche profană. M-a mirat puțin alegerea unui singur contrabas într-o orchestră atât de numeroasă dar, până la urmă, nu știu eu mai bine decât un dirijor cum trebuie gândită treaba (mi-am notat totuși să îmi întreb prietenii dirijori cum de ei reușesc să facă în așa fel încât să auzi și viorile, și violele, fără a le pune să concureze în permanență ca volum cu două-trei instrumente de suflat…).
Răsfoiam între timp programul și, citind următoarele titluri, m-am gândit la câtiva prieteni artiști care n-au putut să mă însoțească în termeni de ce le-ar mai fi plăcut să fie aici!
Am ascultat apoi 12 cântece Beatles în care corul Alexandrov a făcut backing vocals câteva zeci de secunde sau nu a cântat deloc. Primul cântec – tenor. Al doilea – bariton. Al treilea – iarași, tenorul de mai devreme (n-am înțeles niciodată de ce – și am observat asta în multe concerte, ale multor artiști – dacă ai de cântat două piese într-un spectacol de 30, nu le cânți (sau nu le alegi astfel încât să poată fi cântate) una după alta, pentru că acest du-te-vino pe și de pe scenă mi-a dat întotdeauna impresia de eveniment gândit ”pe fugă”, cumva…). Cam după al treilea cântec, amintindu-mi de artiștii la care mă gândeam mai devreme, că ar fi jinduit să fie aici, m-am gândit, ei, ăsta e momentul în care ăștia ar fi plecat…
Al patrulea – alt tenor. Interpretare corectă, n-am ce spune, pe tot parcursul reprizei, și fără artificii. Nimic spectaculos însă. La începutul fiecărei piese răsfoiam programul pe toate părțile să văd cine sunt artiștii. Niciun nume. Nimic. Nici măcar înghesuite undeva, pe ultima pagină, sau într-un rând, sau într-un colț. În timp ce ei cântau Beatles, corul mai intra din când în când (un vers sau două la refren) iar eu asistam, așadar, la un concert al unor omuleți despre care nu știam nici măcar cine sunt, acompaniați ocazional de un cor. Apărea, undeva jos, doar numele sopranei ca invitat special. Pe ultima pagină a programului (cea cu sponsori, parteneri media, sigla organizatorului, etc) scria totuși că se adresează multe mulțumiri dirijorului orchestrei Valahia, Xulescu. Bun, am reușit să identificăm măcar orchestra.
Mi s-a părut un lucru atât de lipsit de bun-simț, încât nu îmi vedea să cred. Am concluzionat că tenorii aruncați în față (care în definitiv și-au făcut foarte bine treaba) nu sunt „nume mari” și nu au meritat trecuți nici în program, cu atât mai puțin pe afiș. Ca organizator, prin asta dovedești o lipsă de respect vecină cu scuipatul în creștet față de niște oameni pe care îi incluzi în spectacol. Și nu îi incluzi ca umplutură, ci ca soliști principali. Să nu îi numești deloc, niciunde, pe niciunul dintre cei 4? Este clar că nu au un nume suficient de sonor ca să îți vândă bilete, din moment ce nu te-ai folosit de asta, însă puteai s-o faci din pură considerație dacă nu de altceva. Enfin.
Interpretarea – slabă. Am auzit orchestrații mult mai bune după Beatles. Orchestra corectă, în esență, însă – ca și interpreții principali de mai sus – lipsită de elemente inovatoare sau interesante. Chiar și atunci când corul a plecat de pe scenă (da, au și plecat de pe scenă, dacă tot au fost cap de afiș, la vreo 3 dintre piese), tot n-a ieșit în evidență cu nimic.
După repertoriul The Beatles ni s-au dat 10 minute de pauză, în care n-am făcut altceva decât să ascult comentariile spectatorilor din jur. Am auzit un „Nu îmi vine să cred că am venit de la Sibiu pentru asta…”, un categoric ”Da, normal, după Kalinka plecăm!” și mai puțin elegantul ”Îmi pare rău de banii dați pe bilet…” . O doamnă foarte supărată, ajunsă bine la vârsta a treia, vocifera agasant că „E corul Alexandrov, am venit să ascult muzică rusească, nu englezisme, ce-i asta? Ce înseamnă această bătaie de joc?”. Nu pot să îi dau dreptate. Atât comunicatul de presă cât și afișul vorbeau despre Queen și The Beatles. Trebuia să fii atent la ce eveniment îți cumperi bilet. Era clar că o să asculți și muzică englezească. Pe de altă parte, în comunicat scria totuși că „nu vor lipsi piesele consacrate”… Au fost 4, într-un concert de 30. Așa că pot să spun, cu indulgență, că adevărul e undeva la mijloc. Deranjantă, extrem de deranjantă pentru toată lumea era în schimb lipsa corului. În ce univers echivalează „interpretarea corală” cu „15 secunde de backing vocals la o piesă de 3 minute și jumătate” ?
S-a terminat pauza și a venit momentul pentru care nu am regretat că mi-am petrecut seara de duminică la Sala Palatului. S-a cântat Очи чёрные, adică  Ochii negri, de referință în repertoriul corului Alexandrov și, în general, al tuturor rușilor. Nu îmi închipui de ce, în program apărea cu titlu în franceză. Ai un cor rusesc, care cântă o piesă în limba rusă, în România, și tu pui titlul în franceză în programe. Aș fi putut să văd o legătură logică dacă ar fi fost scris în engleză (având în vedere că restul titlurilor, fiind Beatles și Queen, erau în engleză și aș fi putut să înțeleg o dorință de unitar). N-am înțeles nici acum care a fost treaba cu franceza. Nu fac parte din categoria naționaliștilor care au înțeles prost noțiunile și dezvoltă adânci frustrări pe astfel de teme, din motive greșite, însă mi s-a părut cu totul ilogic și deloc necesar. Este o chestiune elementară de ”PR” și profesionalism, ca și scrierea numelor celor care fac parte din spectacol. Trecând peste acest amănunt care ține tot de organizator, corul a fost sublim. Baritonul care a susținut piesa (de altfel, singurul solist în uniformă militară – merită reținut) a fost de nota 20 și, la final, Sala Palatului a fost în picioare (ceea ce nu s-a întâmplat deloc în prima repriză – am concluzionat că, cel mai probabil, și restul spectatorilor aveau aceleași așteptări ca și mine). Același feedback, apoi, la Kalinka.
Urma, conform programului, We will rock you. Așteptam cu nerăbdare pentru că bănuiam ceva interesant, un refren al corului care să zguduie sala – că doar piesa este ofertantă din acest punct de vedere. Ei, ce să vezi, piesa s-a cântat în formula orchestră + tenori + soprană, iar corul… n-a făcut altceva decât să bată din palme. După încă două piese Queen, m-am enervat și am plecat. Am considerat că două treimi din spectacol sunt suficiente ca să justifice drumul până la Sala Palatului, în program nu se mai arăta în continuare nicio piesă ”consacrată” și nu făceam decât să îmi cresc, exponențial cu numărul minutelor, frustrarea. Aceeași reacție a avut-o și mama, care venise 500 de kilometri pentru concertul ăsta.
Ca și concluzii, corul Alexandrov merită văzut live oricând, pentru că este zguduitor. Din păcate, asta se întâmplă când piața este invadată de organizatori nepregătiți și care oferă altceva decât ceea ce încearcă să vândă. Am fost acolo să văd corul Alexandrov, cu Beatles și Queen în „interpretare corală”. Când tot „greul” cade pe X, Y, Z soliști (îi alfabetizez pentru că nici acum n-am reușit să găsesc vreo informație cu privire la identitatea lor), iar corul e mai mult de decor, înseamnă că mi-ai vândut mere și mi-ai dat pere, și nu apreciez deloc chestia asta. Dacă ai un nume care este cap de afiș (și subliniez: cap de afiș) la un eveniment, atunci acel nume trebuie să cânte, acela trebuie să fie în centrul atenției, și pe acela am venit să îl ascult. Să mă ierte restul artiștilor implicați – nu e nimic personal. Atâta doar că s-a vândut altceva. Se putea face treaba asta cu orice cor din România, mai mult sau mai puțin profesionist, și ar fi fost fix aceeași Mărie, exceptând 3 piese. Dacă e ceva ce nu suport, este această tehnică de „PR” în care dăm informații deghizate ca să vindem bilete, pe care o folosesc destul de mulți și care reprezintă o problemă mult mai gravă decât pare la prima vedere în industria din România. A ajuns și arta precum reclama la detergent sau la băuturi răcoritoare.
Am ieșit din Sala Palatului – ploua mărunt, din când în când. Pe hol ne-am întâlnit cu alarmant de mulți oameni care părăseau sala din aceleași motive. O doamnă explica cuiva, la telefon, cum „Corul Alexandrov cântă dumnezeiește! Păcat că n-a prea cântat…”
Mi-am aprins o țigară și am plecat spre casă, cu gândul că ajung și caut pe youtube concerte ale corului Alexandrov, măcar să nu rămân cu minusul în așteptări. O auzeam pe mama în stânga mea, vag, povestindu-mi (amintindu-mi, că am fost tot împreună) de un concert al unei formații rock în care au participat o orchestră și un cor. – „Făcând o comparație, corul adus să facă backing vocals într-un concert rock (unde formația era cap de afiș) a cântat mai mult decât corul Alexandrov într-un concert unde chiar corul Alexandrov era cap de afiș (și singurul nume de pe afiș.” I-am dat dreptate.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here