CHIAR A FOST CEVA PLĂCUT – OSCAR BENTON LA SALA PALATULUI (2.11.2013)

0
114

Cronică de Andrei Partoș
 

Oscar Benton
Oscar Benton la Sala Palatului

E extrem de greu să scrii după un concert ca cel din 2 noiembrie. Din multe motive. L-am dorit, m-am bucurat când am aflat că Oscar Benton vine la noi. Ştiam piesele lui vechi, am albumele. Nu mă limitam numai la „Bensonhurst Blues”. L-am difuzat de-a lungul anilor mai mult ca alţii. M-am oferit să ajut la promovarea evenimentului, fără a fi partener media. Apoi, relaţia cu Dana Cristescu este una foarte bună, spre deosebire de raporturile cu unii organizatori, promotori autohtoni. Am cerut şi obţinut un interviu telefonic difuzat la RRA. Auzindu-l pe Oscar Benton, m-am prins că nu-i în regulă cu sănătatea, cu luciditatea, cu comunicarea. Putea fi ceva pasager, tratabil, putea fi orice… Nici nu trebuie să te pricepi, să fii psiholog, ca să te prinzi că e vorba ori de sechelele unui accident vascular, ori mai mult de atât, un fenomen degenerativ. Când omul a spus că va cânta cam o oră, atunci mi-au sunat clopoţeii! Nu-s adeptul psihodiagnozei de la distanţă… Are exact vârsta mea, aşa că biologic nu erau motive de îngrijorare!
Am fost la concert cu mai mulţi prieteni, cunoscuţi.Mulţumim pentru invitaţii, Dana Cristescu! Am văzut în sală iubitori de blues cum ar fi Doru Tufiş, dar şi câteva figuri ştiute de la tv (Monica Tatoiu, Miron Mitrea, Gheorghe Tinel ş.a.). Au circulat zvonuri că artistul are probleme de sănătate, dar a fost şi o apariţie la Teo (Kanal D) care nu l-a avantajat pe Benton şi astfel Sala Palatului a fost plină pe jumătate. Sigur, dacă e să fiu uşor maliţios, pot spune că partenerul media, care ocupa mai mult spaţiu pe afiş decât artistul (mă refer la Magic FM) nu şi-a făcut treaba. În fond erau acolo în trust şi canale tv în joc… Dacă atâţia oameni au convins, atunci acesta e ratingul lor. Pentru un Tom Jones n-ai nevoie de mediatizare prea intensă, dar pentru Benton, care n-a fost niciodată la noi, care n-a avut apariţii fulminante pe marile scene ale lumii, care a dispărut multă vreme din peisaj, era nevoie de o strategie specială. Cr. Raetscher trebuia să ştie pe cine aduce, în ce stare e şi ce poate oferi.
Deschiderea de la 19.20 (nu există punctualitate la noi nici la public, nici la artişti) a fost asigurată de White Mahala. Fără introducere, fără un anunţ din off. Brusc. Lumea întreba în spatele noastru cine sunt ăştia? Chiar şi la plecare a venit un domn la mine să mă întrebe, pentru că că n-a înţeles numele trupei. Oamenii cântau bine, actorul Ovidiu Niculescu se simte lejer pe scenă. Cu adresarea e la nivelul altora, care cred că ştiu să comunice cu sala (aroganţa nu face bine la debut!). Piese cu text simpatic, muzică de petrecere urbană. Din zona lui Mărgineanu, dar nu din anii interbelici, fără golănii gratuite… N-au cântat piesa care le motiva prezenţa acolo, adică versiunea lor la „Bensonhurst Blues”. N-a venit nici actorul Steven Seagal, anunţat cu câteva zile în urmă ca surpriza serii. Şi eu am picat în plasă şi am menţionat „surpriza” oficializată! În schimb, l-am văzut pe Seagul pe scenă la Toto Cutugno pe 3 noiembrie!
A urmat o surpriză reală. Al doilea recital a avut parte de prezentarea amplă a lui Mike Godoroja, care ne-a vorbit destul de mult (cât i s-a cerut, probabil) despre cum l-a descoperit el pe Oscar Benton, despre blues şi altele. Sentimentul de „pomul lăudat” s-a amplificat. Trupa a sunat foarte bine, instrumentiştii, în frunte cu pianistul şi cel mai bun prieten al lui Benton, „Barrelhouse Bailey”– pian, urmat de contrabasistul Roland Luttik şi bateristul Art Bausch, dar şi de exoticii şi simpaticii chitarişti John Rijken Laporte şi Gus Rijken Laporte, ne-au arătat că blues-ul de Olanda e chiar valoros. După două piese instrumentale a fost invitat în scenă O. Benton. A venit susţinut de soţie (presupun că ea era) şi a trecut la fapte. Mişcări greoaie, deplasare minimală… Nici cântarea nu semăna cu ce ştiam. Vocea nu putea fi salvată din butoane. Omul s-a străduit, iar publicul a apreciat efortul. El nu avea nicio vină. Cine l-a pus într-o astfel de situaţie delicată e responsabil. Primirea călduroasă l-a făcut să se mai relaxeze, să mai şi glumească puţin… Nu prea ştia ce piesă urmează, dar fraţii chitarişti, toţi colegii din trupă l-au susţinut cu prietenie şi dragoste. A fost o senzaţie bizară, dar încărcată de omenie şi bun simţ din partea tuturor. Sigur că s-a comentat la ieşire, sigur că unii au observat şi şoşonii sau galoşii din picioare, sigur că se făceau comparaţii cu alţi artişti, dar mi se pare important că toţi au înţeles ce s-a petrecut că au privit şi ascultat cu simpatie… Piesa unică, ştiută de toată lumea, a produs o bucurie imensă… motiv de reluare la un minibis. N-a mai contat durata recitalului, n-a contat nimic. Jos pălăria pentru un astfel de public, puţin numeros, dar cu suflet mare! Titlul, uşor riscant, al concertului şi al albumului din 2011, „Oscar Benton Is Still Alive!” s-a dovedit argumentat. Piesele de pe CD-ul şi DVD-ul amintit au fost cântate în bună măsură: „I Got My Mojo Working”, „The Blues Is Gonna Wreck My Life” „”It Ain’ t Nobody ‘s Business” sau „I Feel So Good” ş.a. Celebrul „Bui Bui” (cum îl ştie lumea) n-a prea semănat cu ce aveam în memorie, dar nu mai contează. Există arta retragerii de pe scenă. Prea puţini artişti o stăpânesc. Adesea apropiaţii sunt vinovaţi de această inabilitate. Prefer să-l ţin minte pe Oscar Benton aşa cum mi-l imaginam prin anii 70! Rar spun aşa ceva, dar acum fac o excepţie!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here