Articol de Iulia Radu
Ora 18.45. Fie Dumnezeu proba noul set de tobe și efectele de lumini, fie Eddie bătea cu bățul în gardul iadului doar pentru a-i enerva pe demonii dinăutru. Tind să cred că era varianta a doua, pentru că după câțiva stropi răzleți de ploaie, Piața Constituției se transformase practic, într-un imens „cazan” în care am „fiert” fără milă până la lăsarea întunericului. Cert este că am mai amânat o dată „sfârșitul lumii” (anunțat pentru 29 iulie) doar de dragul trupei Iron Maiden. Nimic nu m-ar fi putut ține în casă sâmbătă seară. Pentru mine a fost cea de-a patra întâlnire cu trupa britanică. Am mers la concert cu aceeași bucurie și m-am întors acasă mai „bogată” sufletește și cu bateriile încărcate pentru încă o săptămână de „foc”!
Textul acesta nu reprezintă nimic mai mult decât impresiile unui iubitor de muzică, plătitor de bilet (226,80 lei a costat accesul în Golden Circle), care și-a dorit să vadă una dintre trupele preferate și să se poată bucura de tot ceea ce înseamnă un concert Iron Maiden (de la lumini, decor, efecte speciale până la prestația trupei). Am reușit în proporție de 70%. Accesul s-a făcut relativ rapid, iar după ce mi-am primit brățara galbenă am pornit cu pași grăbiți spre Golden Circle.
Ora 19.20. The Raven Age a urcat pe scena „festivalului” Rock the City. Trupa a fost bine primită de public și ne-am bucurat de un recital de rock viguros. The Raven Age a fost înființată la Londra, în 2009, de chitariștii Dan Wright și George Harris (fiul lui Steve Harris). În 2014, formația a lansat albumul „The Raven Age” și a deschis concertele Iron Maiden din cadrul turneului mondial „The Book Of Souls”. Se vede că Steve Harris este un tată iubitor care-și susține odraslele. Îmi amintesc că la concertul de pe Stadionul Cotroceni (2008), în deschidere a cântat Lauren Harris, fiica lui Steve. The Raven Age sună bine, așa că vă sugerez să o căutați pe Youtube.
20.40. S-au auzit acordurile piesei „Doctor, Doctor”, iar publicul a luat foc. Se pregătea intrarea în scenă a trupei Iron Maiden. Este fascinant cum un fapt atât de simplu, precum debutul unui concert, îți poate alunga supărările, enervările și grijile ca prin magie. A fost unul dintre cele mai bune și mai intense concerte pe care le-am văzut în acest an. Într-un top personal se află pe locul 2, imediat după Black Sabbath. Am văzut numeroși fani veniți din Bulgaria, Spania, Franța, Serbia, Marea Britanie, Grecia. De altfel, Bruce Dickinson a salutat prezența lor la concert. Steagul Greciei a ajuns pe scenă, fiind aruncat de unul dintre fanii din fața scenei. Pe al României nu l-am văzut și mi-a părut rău că nimeni nu s-a gândit să îi dea unul lui Bruce.
Băieții au inclus în setlist 5 piese de pe noul album, fapt care m-a bucurat. „The Book Of Souls” a fost declarat cel mai bun album din 2015 de reviste precum Metal Hammer, Loudwire și Classic Rock. Dar ne-am bucurat și de hituri clasice precum „The Trooper”, „Fear Of The Dark”, „The Number Of The Beast”. Iron Maiden este una dintre puținele trupe heavy-metal care reușește să se mențină în topuri și încearcă să se apropie și de generația tânără pasionată de jocuri video sau diverse gadget-uri (au lansat un joc video, „The Legacy Of Thea Beast”, precum și căști personalizate pentru iubitorii de rock – ambele acțiuni fiind bine primite de public).
Bruce Dickinson a vorbit în timpul concertului despre iubire, pace exprimându-și regretul pentru tragediile care întâmplă astăzi în lume. „În seara aceasta se află aici greci, bulgari, români şi alte naţii şi ne înţelegem bine, nu ne certăm, nu ne duşmănim, nu ne împuşcăm. E vorba doar de muzică. Asta facem de zeci de ani. De ce naiba nu pot face același lucru şi ceilalţi?!” A glumit pe seama lui Nicko McBrain (64 de ani), cel mai în vârstă dintre colegii lui, spre amuzamentul tuturor. Nu a ratat ocazia să își exprime părerea despre Casa Poporului: „Uitaţi-vă în spatele vostru! Cineva a crezut că este ok să ridice o asemenea clădire al dracului de urâtă! Dar până la urmă poporul român s-a trezit și l-a dat afară pe dictator de acolo. Să știți că în final, toate imperiile pică!”, a spus Bruce în aplauzele tuturor.
Bruce Dickinson s-a referit și la concertele din Piața Constituției: „Știu că acesta este ultimul concert care are loc în acest spațiu, dar vă asigur că Iron Maiden va reveni în România și va găsi un alt loc unde să se întâlnească cu publicul român”. Aici vreau să fac o mică paranteză pentru că subiectul este cât se poate de serios. Cu câteva zile înainte de concert, am văzut pe pagina de Facebook a organizatorului, D&D East Entertainment, un interviu scurt cu Nicko McBrain realizat la Madrid, în care bateristul Maiden era informat că autoritățile nu vor mai permite organizarea de concerte, „în special rock și heavy metal”, în Piața Constituției. Un semi-adevăr care nu ajută pe nimeni. Nu a spus nimeni că nu vor mai fi concerte heavy-metal, ci că nu va mai fi acolo NICIUN concert, de niciun fel. Încerc să înțeleg care-i miza organizatorului, de ce să deformezi adevărul? Pe cine ajută?! Cum putea să fie acesta „ultimul concert” din Piața Constituției, când tocmai D&D East Entertainment mai organizează acolo încă două evenimente în august: Rihanna și Sia & more?! Sau era un mod subtil de a ne spune că nu le mai fac nici pe acelea?! Faptul că Bruce Dickinson (pe scenă) și Nicko McBrain (în interviu) au încercat să tragă un semnal de alarmă, rămâne un gest frumos dar perfect inutil. Nu este lupta lor! Unde sunt artiștii români?! În afară de 5-6 cazuri izolate care mai scriu pe Facebook, restul tac mâlc deși sunt afectați în mod direct. Acum că le-a cam ajuns cuțitul la os, organizatorii caută sprijin în afară pentru că în țară nu au la cine apela. Facem ce facem și ne întoarcem la vorba păguboasă: „să vină americanii, să facă ei ceva”. Cât de utile ar fi fost acum fan-cluburile artiștilor români și internaționali! Dar oare mai există fan-cluburi pe bune în România?! Nu! Pentru că în toți acești ani, nici casele de discuri, nici organizatorii români nu au făcut nimic să sprijine ideea de fan club. Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată, la vreun concert (de orice gen), bilete puse în vânzare special pentru fan club, sau facilități pentru cei care fac parte dintr-un fan club. Iar între timp, s-a „diluat” ideea de „fan”. Sunt în câteva grupuri pe Facebook dedicate unor artiști români și străini, și observ cu tristețe că în unele dintre acestea nu se postează nimic cu lunile. Au dispărut fanii care chiar fac ceva pentru artiștii preferați: nu mai trimit scrisori, mailuri radiourilor pentru a-și cere preferații, nu postează pe Facebook, nu țin legătura unii cu alții, nu fac nimic concret pentru a-și sprijini artiștii preferați. Sunt foarte curioasă de câte ori a ajuns steagul României pe scenă în alte țări? Și mă refer aici la ORICE concert (de rock, folk, jazz, blues, etc). Unde este fan clubul din România al lui Bruce Springsteen sau al trupei U2, asta pentru că aud des oameni plângându-se de faptul că astfel de artiști nu sunt aduși la noi?… Unde este fan clubul românesc al oricărei trupe sau al oricărui artist care poate umple Piața Constituției? Dacă există astfel de fani, de ce nu iau poziție? Cred că este clar pentru toată lumea că separat nu putem face nimic, pe când împreună am putea să ne facem auzite doleanțele. De ce nu comunică artiștii români între ei pentru a avea o poziție comună? Dar iată-ne în România, în 2016, o țară fără industrie muzicală adevărată, fără fani dedicați, dar care așteaptă ca „revoluția” să pornească de la artiștii străini. În 26 de ani, nu am fost în stare să construim o sală decentă de concerte în București! Stau și eu și mă întreb: nu-i deranjează deloc pe artiștii români acest lucru?! Și nu mă refer la cei din zona pop-dance pe care-i auzim în heavy-rotation la radio pentru că ăștia oricum habar n-au ce să facă într-o sală de concert, ei își iau banii din difuzări și evenimente private, dar sunt alții, mulți, care susțin concerte pe bilete. Ei chiar nu simt nevoia să spună nimic?! Nu îi interesează dacă mai au unde să cânte?! Nici pe fanii lor?! Închid paranteza.
Apropo de fani cred că răspunsul se află în prima seară a „festivalului” Rock The City când headliner a fost trupa Muse. Am avut ocazia să văd „în acțiune” noul tip de rocker: aproximativ 10.000 de oameni, mulți dintre ei corporatiști veniți direct de la muncă, în sandale cu toc, dichisiți, aranjați, cu tricouri cu mesaje care mai de care mai inteligente, foarte preocupați de problemele de la muncă, de plănuirea vacanțelor (cel puțin asta discutau de zor chiar și în timpul concertului), de orice mai puțin de concertul în sine. În prima zi de „festival” am stat în Normal Circle. Am văzut tineri întinși pe asfalt, unii chiar adormiseră acolo, stând pe bordură (o parte dintre ei chiar cu spatele la scenă, asta în timpul recitalului Muse) butonând de zor telefonul (își verificau mailurile de la job!), discutând cu grupul de amici. Toate acestea se întâmplau în timp ce pe scenă, Muse cânta despre faptul că ne-am robotizat, că am ajuns niște marionete, că suntem „morți” pe dinăuntru… Dacă spre asta ne îndreptăm, dacă așa va arăta noul tip de rocker, este trist și înfricoșător! Muse a avut un recital excepțional, bine susținut de imagini și de un show de lumini excelent pus la punct. Mesajul trupei este clar pentru cine are ochi, urechi și creier să-l perceapă.
„Pentru mine nu este important să am tricoul cu Muse pe mine. Hainele pe care le port trebuie să reflecte personalitatea mea. Nu vreau să fiu ca toți „sălbaticii” care ascultă heavy-metal, se îmbracă în „uniforme” negre, dau din cap și beau bere. Eu vreau să fiu eu”, explica o domnișoară prietenilor ei care se opriseră câteva momente în fața standului cu tricouri. Imediat cum mi-am recuperat urechile căzute pe asfaltul încins, mi-am căutat un alt loc de unde să pot observa această mulțime „pestriță” căreia noțiunea „noi” îi este perfect străină. Nu voi putea niciodată să mă integrez într-un asemenea „grup”. Situația s-a schimbat radical în a doua zi de „festival” când m-am simțit ca-ntr-o familie în sânul celor aproximativ 20.000 de oameni din Piața Constituției. Puteam să jur că îi cunosc pe toți. De fapt, cred că aceasta este esența muzicii: îi leagă pe oameni, îi adună, îi mobilizează.
Așadar, dragilor, dacă chiar vă pasă de concerte, dacă chiar iubiți muzica și vreți să vedeți artiști internaționali mari, mobilizați-vă, adunați-vă, organizați-vă, fie că sunteți artiști fie că sunteți simpli iubitori de muzică. Pe cont propriu, nu vom reuși, împreună cresc șansele.
În încheiere, o scurtă recapitulare:
*S-a încheiat a nouă ediție Rock The City. Un „festival” cu 6 trupe în două zile (4 au urcat pe scenă în prima zi, iar două în ultima zi). Sunt curioasă, cum ar fi „umplut” organizatorii cea de-a doua zi, dacă Iron Maiden nu venea „la pachet” cu trupa de deschidere? Oare cum ar fi justificat ideea de „festival”?
*În pauza dintre concerte i-am văzut mecla Rihannei de mai multe ori decât mi-aș fi dorit. Este și asta o artă: să-ți promovezi intens evenimentele deși știi că poate, doar 2% dintre cei prezenți la Iron Maiden vor lua cu asalt site-urile pentru a cumpăra bilete la Rihanna sau la Sia.
*Biletele au fost tipărite fără ora de începere.
*Nu am aflat nici până acum de ce nu a mai venit Volbeat (trupă anunțată în prima zi de festival), dar am avut o oră de pauză între recitalurile susținute de Firma și Muse. Probabil, din respect pentru Volbeat care ar fi trebuit să fie acolo.
*Diamond Circle a fost mai mare și mai gol decât Golden Circle (un loc îngust, meschin, de unde vedeai scena de la o distanță de vreo 50 de metri). Brusc s-au îmbogățit rockerii? Sau poate erau așteptați mai mulți snobi decât la alte concerte? Sau era doar dorința organizatorului de a „stoarce” cât mai mulți bani (în Diamond biletele au costat 291,60 lei)?
*Jetoanele au costat 8 lei. Să fii obligat să dai atâția bani pe un amărât de pahar cu apă, este jaf la drumul mare. Am fost la alte concerte (la Megadeth, de exemplu) unde jetoanele costau 6 lei. Deci, se putea și puțin mai bine. Dar, asta este! Sunt organizatori și… organizatori.
*Sunetul a fost cu probleme. Am stat chiar lângă pupitrul de sunet (unde teoretic ar trebui să se audă bine), dar au fost momente (dese!) când nu auzeam cuvintele. M-a surprins atitudinea unor fani care după concert susțineau că pe Bruce Dickinson l-a lăsat vocea și că va fi huiduit la festivalul Wacken Open Air (pe 4 august). Am citit pe Internet cronici scrise despre acest turneu și nu reieșea de nicăieri că Bruce n-ar mai putea cânta. Poate, ne explică organizatorii ce s-a întâmplat de fapt cu sunetul.
*Programul festivalului a fost anunțat joi, 28 iulie, la ora 20.00 pe pagina de Facebook a evenimentului. Până atunci, tăcere!
*Cu o lună înainte de festival, a fost anunțată cea de-a treia zi, cu cap de afiș trupa Twisted Sister. Apoi aceeași zi a fost anulată fără nicio explicație, fără niciun comunicat oficial de presă, deși fuseseră puse în vânzare bilete. N-am aflat nici până astăzi cum și dacă oamenii își pot recupera banii pe bilete. N-am fi meritat scuze din partea organizatorului? Puteau să afișeze pe ecrane un mesaj prin care să explice situația. Dar nu au considerat necesar. Cam acesta este respectul pe care-l arată D&D East Entertainment publicului plătitor de bilete.
*Nu este prima dată când D&D East Entertainment dă cu bâta în baltă. Să ne amintim de concertele susținute de James Walsh, Mike & The Mechanics și Sting din 2013 (cronică de Andrei Partoș – click aici!) sau de concertul lui Robbie Williams din 2015 (cronica îmi aparține și o puteți citi aici!).
Aveți mai jos setlisturile preluate de pe site-ul setlist.fm.
Setlist Muse
Psycho
Plug In Baby
Setlist Iron Maiden:
If Eternity Should Fail (2015)
Bis:
- Îi mai lăsăm să ne păcălească? C.C.R. s-a speriat și PSD joacă la doua capete… (3.12.2024) - decembrie 3, 2024
- La mulți ani, România! 🙂 Azi am fost la vot! - decembrie 2, 2024
- C.C.R. solicită renumărarea voturilorSe pare că nu putem trăi fără PSD / PNL la Cotroceni… (28.11.2024) - noiembrie 28, 2024
){kind=link}
Frumos si incisiv articol (recenzie)!… L-am citit cu mare placere! 😀
Ai multa dreptate… Din pacate, la romani n-a prea prins niciodata fenomenul numit „fan-club”. Timidele incercari s-au soldat, inevitabil, cu un esec, mai devreme sau mai tarziu. Ai nostri nu prea au treaba cu asa ceva… Sunt pasionati de tot felul de chestii frivole, numai de pasiunea pura pentru muzica si interpreti nu!… Si asa a fost dintotdeauna si cred ca va mai trece macar o generatie pana sa se schimbe, in fine, lucrurile. Vedem bine ce se intampla la altii, inclusiv in tarile fost-comuniste, ce concerte si ce festivaluri sunt la aia, de ani buni, si ne apuca tristetea cand ne uitam in ograda noastra…