Sandu Arion – amintiri despre Sincron (3)

Sandu Arion cu prima chitara self made

Sandu Arion cu prima chitara self made

Continuăm „Serialul Sincron” cu episodul al treilea semnat de Sandu Arion.

La radio incepusera sa se auda primele cantece care foloseau chitare electrice (Les Paul) si dupa scurt timp am aflat ca orice chitara putea deveni electrica in anumite conditii. Aveam o chitara pe care mi-o facuse cadou Gauss (cumparata din prima lui leafa) u care zdranganeam cu derbedeii in parc la Frimu, incercand sa fac impresie buna pe la fetele din vecini, asa ca puteam incepe imediat experientele pentru constrirea unei doze de chitara. Am demontat cu Gauss si cu Mihai o casca telefonica care avea un magnet puternic si doua bobine si am lipit de membrana un ac pe care l-am infipt in corpul chitarei. Doza era gata. Am facut rost de un cablu blindat de vreo 3 metri si de doua borne insa mai lipsea ceva foarte important: amplificatorul… Bunica mea, doamna Davila avea un radio imens Telefunken cu care asculta sarmana zilnic „Vocea Americii”, unde era director cumnatul ei, Cita Davila, un alt dusman al poporului roman. Sarmana de ea, spera ca va apuca sa vada venirea americanilordar a murit din pacate, cu mult inainte de prabusirea comunismului, stand la coada pentru a putea folosi baia comuna a casei ei, care casa se umpluse intre timp de multi alti chiriasi ai statului, adusi de Partid in centrul orasului, unde locuiam…

Am imprumutat radioul si am conectat la borna de pick-up chitara mea devenita electrica. Sunetul ei era groaznic, asemanator cu sunetul anunturilor de la megafoanele statiilor de tren din provincie, dar Sandu avea prima chitara electrica „self made” din Bucuresti, cu care acum, din pacate, nu prea stia ce sa faca. Desigur, au mai aparut cateva probleme noi: radioul era cam greu de carat si bunicii nu-i prea placea sa mi-l dea si nici nu dorea ca eu sa devin lautar. Deasemenea, doza nu era chiar ceea ce ar fi trebuit, asa ca m-am intors iar in pod. Am inceput sa studiez diferite scheme de amplificatoare cu tuburi, fara ca sa inteleg prea mare lucru, din pacate. Si atunci am apelat iar la prietenii care m-au ajutat mereu, ca de obicei, toata viata. De la Institutul de Metrologie am primit un mosorel cu sarma foarte subtire, un prieten caruia i-am reparat ceva, Dani Stoicescu mi-a adus 6 magneti cilindrici puternici si dupa multe chinuri am produs prima doza profesionala, care aducea bine cu dozele produse de Fender, dupa cum aveam sa aflu mai tarziu. Am construit o fisa speciala si o cutie metalica uritica, am reglat magnetii ca sa sune uniform toate corzile si in fine, treaba era gata. Ramanea problema amplificatorului. Am gasit o schema a unui aparat Ferguson sau Williamson, cred, care folosea doua tuburi 6L6 ca finale, ECC40 si EF40 ca driver si preamplificatoare iar redresoare era lampa 5T4 ruseasca.

Am procurat cu greu piesele, o parte din comertul socialist si alte piese exceptionale imprumutate (!) de la un prieten care lucra la Institutul de Fizica Nucleara, la Magurele, si am inceput cu totii sa constrim sasiul, injurand rau cand am ajuns la gaurile mari. Avand un catalog de tuburi, am gasit echivalente rusesti pentru redresoare, iar soclurile le-am cumparat de la speculanti, de la diferiti jnapani care-si bateau joc de noi, cand auzeau ce vrem sa facem. Dupa o luna aparatul era gata de a fi experimentat dar nu aveam o cutie pentru el si pentru difuzor. Solutia insa, era mai aproape decit credeam….

The hat box

Pe una din lazi se afla aruncata, o cutie ciudata, rotunda sus si plata jos. Era cutia de palarii a bunicii care ne amintea de filmele vechi „noire”, unde cucoanele foloseau asemenea cutii. Am gaurit capacul, am montat difuzorul pe un placaj ca sa sune, si am montat sasiul inauntru. Sub difuzor am facut doua gauri pentru cele doua butoane adica volumul si tonul. Sub maner am mai dat o gaura pentru „expandorul dynamic”, cum am aflat ca se numea lampa de lanterna care dansa in ritmul muzicii, ca o orgile de lumini de azi! Pe la ora 5.00 seara, in fine, totul era terminat si aparatul functiona groaznic, avea zgomot mare si distorsiuni puternice, dar noi eram foarte mandri de el. Primul concert a avut loc la coltul strazii Cristian Tell cu N. Iorga, la chioscul lui nea Radu,unde functiona un fel de mic club de sah, la care ne ardeam gazul serile organizand adevarate campionate.

Am carat cutia de palarii la chiosc si dupa ce nea Radu ne-a dat curent, am inceput zdranganeala… Imediat s-a adunat o multime de lume ca la urs si fiecare dorea sa afle ce era in cutie, de ce se auzea asa putemic si multe altele.Eu eram incantat de primul meu succes la public si nu puteam prevedea atunci deloc ce avea sa urmeze peste cativa ani. Una dintre intrebari, insa, mi-a atras imediat atentia in mod desebit.Un tanar mi-a propus sa-i vand doza si eventual si amplificatorul, sau sa-i construesc unul asemanator. Am realizat imediat ca povestea asta cu electronica ma poate ajuta sa-mi ridic si eu amaratul meu de nivel de trai, caci atunci eram cu totii foarte amariti. Insa nu mi-am inchipuit ca acea cutie de palarii cu aparatul care functiona jalnic, avea sa-mi traseze linia vietii, caci intrasem si eu in clubul celor care stateau cu nasul in sirme ore intregi!

Podul avea sa-mi rapeasca mult timp din viata, dar totul a fost cu folos caci eu ma perfectionam din ce in ce mai mult in constructii electronice si concomitent exersam cu chitara la rece in parc si acasa electric. Cam la doua luni de la primul amplificator am inceput constructia celui de-al doilea care avea doar o singura lampa finala de tipul EL12. Din lipsa de piese am demontat cu tristete cutia de palarii si am constatat ca aparatul era plin de greseli si m-am mirat ca nu a luat foc in timpul micilor concerte, lucru dezastruos pentru un muzician in devenire ca mine.

Al doilea aparat era cava mai complex. Avea dubla corectie de ton, o constructie mult mai ingrijita si era montat intr-o cutie de lemn facuta la comanda (nea Barbu, tamplarul teatrului Tanase) si vopsita bleu metallic. Transformatorul de iesire, piesa cea mai importanta dintr-un amplificator cu tuburi, mi-a luat mult timp ca sa-l bobinez singur, caci aveam ambitia sa fac eu toata treaba. Desigur am citit intre timp multe carti de HI-FI pe care la procuram destul de greu iar atelierul din pod dispunea acum de o masina de bobinat si de multe mosoare de sarma, imprumutate cu drag de prietenii mei.

La un moment dat, aflasem ca undeva, pe la piata Chibrit se afla un mic atelier de tamplarie care construia chitare electrice tipul scandura (Solid Body), iar mesterul se numea Anton si era neamt. Fiind tamplar de lux, folosea esente de lemn de paltin si palisandru si era cam scump, dar intrucat vazusem un film cu The Shadows si Cliff Richards (Young Ones), unde asemenea ghitare ne cam luasera mintile, mi-am comandat si eu imediat prima mea chitara profesionala la mos Anton, cu care aveam sa cunosc multe zile de glorie. Am bobinat doua doze speciale sidefate, am montat butoanele de rigoare si un vibrato german de la Peter (Peter Thomandl) din Frankfurt si am vopsit-o alb (am trecut-o cu vreo 20 straturi de culoare pana cand a devenit ca imbracata in plastic). Ne cam usturau plamanii si tot podul se albise de la spray-ul cu duco, dar chitara arata bine. Podul devenise un laborator in toata regula si incepuse sa aiba comenzi, desi eram in profunda ilegalitate, ca Partidul Comunist in anii burgheziei! Drept pentru care am vandut amplificatorul nr.2 si am trecut imediat la al 3-lea. L-a cumparat un tanar chitarist, Sandy Schwartz, extrem de talentat (Bossa- Nova) care la scurt timp ne-a parasit plecand in America. Aveam pe atunci chiar si doi „elevi” electronisti in devenire, pe Sandu Tamboe si pe Dan Panaitescu. Acum colaboram cu o multime de tehnicieni de valoare care-mi faceau sasiele, mastile pentru fete, transformatoarele si aparatele aveau un aspect mai profesional, dar si pericolul era mai mare, caci ,sa nu uitam, totul era ilegal, si de cateva ori am fost foarte aproape de a intra cu totii la zdup. O serie de formatii nou infiintate din provincie ne comandau doze si diferite amplificatoare, iar noi lucram incontinuu. Printre clienti au aparut si cativa muzicanti tigani (romi) si cu doi dintre ei am avut experiente cam triste. Primul era un tip scund care inchiria amplificatoare la nunti si mi-a propus sa-i fac un amplificator mic si usor, pe bani bulgaresti (leva), ca alti bani n-avea! Am consimtit fiindca stiam ca la Ruse, la bulgari, se gaseau difuzoare Goodmans, imitatie bulgareasca de buna calitate. Un alt prieten, care facea drumuri dese la Ruse, mi-a luat banii ca sa-mi aduca difuzoarele dar cand s-a intors m-a batjcorit rau pentru ca era sa-l ia militia bulgara intrucat banii mei erau de pe vremea ţarului bulgar!

A doua experienta urata am avut­-o cu prietenul meu Fane Tiganul, cu care eram vecin si prieten. Inainte de plecarea mea definitiva din tara mi-a cerul „un amplificator mic tranzistorat” pentru taticul lui. In preziua plecarii m-a anuntat sotia lui (si ea prietena cu Catrinel), ca nu-mi mai da banii considerand ca mi-a trimis destui clienti inainte.  Asa ca am renuntat la clienti romi de atunci.

Dupa aparitiile din parc si zdranganeala din pod cand incercam aparatele, incepuse sa-mi intre in cap ca am putin talent si la muzica, asa ca, am considerat eu ca era cazul sa-mi gasesc o formatie unde sa-mi dezvolt talentul si in felul acesta au inceput sa se contureze primele doua pasiuni ale vietii mele: electronica si muzica. Ambele mi-au marcat viata.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


− 3 = five

     

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>