Potrivit unui comunicat al familiei, Peter Green a murit în somn sâmbătă, 25 iulie. Avea 73 de ani.
„It is with great sadness that the family of Peter Green announce his death this weekend, peacefully in his sleep. A further statement will be provided in the coming days.”
Peter Green, născut în 1946, a pus bazele Fleetwood Mac împreună cu bateristul Mick Fleetwood şi chitaristul Jeremy Spencer, şi a făcut parte din trupă până în 1970. El a fost inclus în Rock and Roll Hall of Fame în 1998.
BLUESUL LUI PETER GREEN – ISTORIA CELUI MAI MISTERIOS „GUITAR HERO” AL ANILOR ’60
Articol tradus din Mojo Music Magazine (2010)
Sunt mulţi chitarişti care lasă auditoriul (specialiştii şi fanii deopotrivă) cu respiraţia tăiată şi cu gura căscată de admiraţie în faţa tehnicii lor complexe, a vitezei de execuţie ori a capacităţilor inovatoare.
Dar extrem de puţini sunt aceia cărora singura replică posibilă le poate fi oferită printr-o respiraţie adâncă şi înfiorată, ca un suspin de contemplare a unor talente miraculoase, cu adevărat de excepţie. Şi, dintre toţi marii chitarişti, cel mai adânc suspin îi este rezervat lui Peter Green, acest „man of the world” ce a sfârşit prin a intra în zone psihice întunecate, dar care rămâne în memorie drept cel despre care B.B King a spus: „El este singurul care mă face să transpir”.
În termeni istorici, Peter Green a fost minunea blues-ului care i-a onorat cu prezenţa sa, la mijlocul anilor 1960, pe cei de la Peter B’s Looners, Shotgun Express şi John Mayall’s Bluesbreakers, înainte de a forma Fleetwood Mac-ul original. Mai mult decât atât, el este un muzician alb cu suflet de negru, care putea rosti o frază de blues ca nimeni altul, un exponent strălucit al ideii că mai puţin înseamnă mai mult.
Născut pe 29 octombrie 1946, Peter este cel de-al patrulea copil al Annei şi al lui Joseph Greenbaum, după sora sa Linda şi fraţii săi Mike şi Terry. Numele de familie s-a schimbat în Green la alegerile din anii 1949-1950. Peter a crescut în Benthal Green, trăindu-şi începutul vieţii ca parte a sărăciei comunităţii evreieşti din estul Londrei.
Vremurile erau grele iar familia se lupta din răsputeri să-şi încropească o viaţă. În 1956, din cauza umezelii din locuinţă, mama lui Peter s-a îmbolnăvit, aşa că au fost nevoiţi să se mute în cartierul East Putney, în condiţii mai bune.
Acolo Peter a intrat la Elliot School, una dintre cele mai complexe instituţii britanice de învăţământ. Era un tip liniştit, dar descurcăreţ. A terminat al 14-lea cu nota cea mai bună la engleză.
„Totul a pornit inevitabil de la vechea chitară spaniolă”, spunea Peter în decembrie 1966 revistei Beat Instrumental. „Nu era ceva serios, dar era un început. Am început să cânt efectiv pe la 15 ani, când am adoptat basul”.
Peter a părăsit şcoala cu dorinţa destul de clară de a deveni muzician. Dar mai întâi fratele său, Lenny, l-a ajutat să intre în industria cărnii, şi pentru 2 ani a fost ajutor de măcelar. Noaptea cânta la bas în diverse trupe obscure, semi-profesioniste, ocazional cântând şi cu fratele său Mike.
De asemenea, Peter a început să frecventeze faimosul club Crawdaddy din Richmond pentru a-i vedea pe Yardbirds şi în special pe Clapton.
Din februarie 1965, Peter a devenit component al unui prim grup notabil, The Muskrats, unde a cântat mai întâi la bas, muzicuţă şi părţi vocale, şi mai târziu la chitară solo. Un coleg de breaslă îşi aminteşte cum l-a văzut pe Peter cântând pentru prima dată la chitară, la o repetiţie: „Cum să descriu asta? Era un stil de interpretare foarte exploziv… cum s-a auzit mai apoi cu John Mayall. Magic”.
În august 1965, Clapton părăseşte grupul John Mayall’s Bluesbreakers pentru un turneu european cu Glands. Iată ce declara John Mayall câţiva ani mai târziu: „Bineînţeles că era o situaţie de panică. Am primit nenumărate oferte în urma anunţului din Melody Maker şi într-o săptămână după ce Eric a plecat probabil aş fi găsit un chitarist, dar cine era de talia lui Eric? Îl foloseam pe Jeff Knibbett pe atunci, dar tipul acesta mă tot bătea la cap şi zicea: „Sunt mai bun decât el. De ce nu mă angajezi pe mine?” Acesta era Peter Green. În final, a devenit prea insistent aşa că l-am încercat – şi într-adevăr, era mai bun. Însă, după 3 zile Eric s-a întors şi Peter era din nou pe afară, ceea ce nu l-a făcut prea fericit”.
După acest mic eveniment, Peter a mai urcat o treaptă, alăturându-se organistului Peter Bardens pentru prima lui slujbă permanentă de chitarist profesionist. Trupa se numea Peter B’s Looners (devenită apoi Peter B’s) şi avea la tobe un individ lung şi deşirat, pe nume Mick Fleetwood.
The Looners era o trupă instrumentală influenţată de Booker T & The MG’s. În martie 1966 au scos single-ul If You Wanna Be Happy / Judrell Blues, faţa B marcând înregistrarea de debut a lui Peter. Dar succesul i-a ocolit şi, după plecarea lui Peter Bardens şi sosirea a doi vocalişti, Rod Stewart şi Baryl Marsden, trupa s-a transformat în Shotgun Express, direcţia muzicală îndreptându-se spre stilul Motown.
În privinţa ieşirii lui Peter Green din Shotgun Express au existat mai multe variante, dar dominantă a fost ideea că nefericita relaţie cu Baryl Marsden (a avut mereu un ochi pentru femei) şi un telefon de la John Mayall l-au făcut să părăsească trupa în iulie 1966. Destinaţia lui? Formaţia unde-şi va câştiga reputaţia de guitar hero – the Bluesbreakers. Caustic, câteva luni mai târziu, Mayall observa că: „Peter era mai interesat să interpreteze blues, decât să devină star. Eric a intrat în showbiz”.
Fanii nu au fost singurii care au fost surprinşi de „tipul cel nou”.
După succesul albumului Mayall/Clapton, producătorul Mike Vernon aştepta cu nerăbdare albumul numărul 2, numai că s-a trezit în faţa unui chitarist total diferit, despre care nu ştia absolut nimic. Mayall l-a liniştit spunându-i că Peter e chiar mai bun decât Eric. Acelaşi Mike Vernon scria în History Of British Blues: „Peter Green a fost cel mai bun chitarist alb de blues din toate timpurile – neegalat”.
Totuşi, contrar acestor previziuni, Peter nu a fost acceptat imediat. Eric îi stătea pe creier încă dinainte de a intra în Bluesbreakers. În autobiografia sa, Mick Fleetwood povestea că Peter, întorcându-se de la un concert cu Bluesbreakers, unde Eric a cântat Ramblin’ On My Mind (prima lui înregistrare vocală), i-a spus prietenei lui „Oh, shit. He can sing too” (Fir-ar să fie. Poate să cânte şi cu vocea).
Luând locul lui Clapton, lui Peter i-a fost greu. „Îmi doresc ca publicul să înceteze să mă mai compare cu Eric. Mi-ar plăcea să mă accepte ca Peter Green nu ca înlocuitorul lui Eric Clapton”, spunea el într-un interviu. Încet, încet Peter scapă de greutatea umbrei lui Eric, devenind chiar ironic la adresa altor colegi declarând, după câteva luni, întrebat dacă are chitarişti favoriţi în bluesul britanic: „Deşi sunt buni şi apreciez ce fac, niciunul nu cântă blues”, sau „Le urez succes celor de la Snoggley Blues Band care au devenit foarte populari în lumea bluesului alb, cu un chitarist ritmic care cântă 7541 note pe minut. Ei nu au nevoie de un excelent harpist, dar cine sunt eu să spun astfel de lucruri”.
Mayall spunea că fanii erau miraţi să-l audă pe Peter sunând ca Eric – şi pentru ei era fără îndoială o virtute. Asta l-a ajutat pe Peter să se facă acceptat, dar era în acelaşi timp şi un blestem pentru că nu a putut fi el însuşi până nu a avut primul „strigăt” propriu. În timpul primelor luni cu trupa şi pe înregistrarea lui de debut cu Bluesbreakers, single-ul Looking Back / So Many Roads, cânta încă sub masiva influenţă a lui Eric. Semnul real al progresului a venit o dată cu următoarea înregistrare, piesa Sitting In The Rain, un country blues simplu, delicat, cu un solo de blues adevărat.
Se pare că prietenia sa în continuă dezvoltare cu Duster Bennett a fost cauza noului rafinament din stilul lui Peter. Cei doi cântau frecvent împreună în acea perioadă şi chiar există înregistrări, care au apărut, însă, abia în 1993.
Toate înregistrările pentru noul album al lui Mayall, A Hard Road, s-au făcut în perioada 11 octombrie – 11 noiembrie 1966. La secţia ritmică se afla John McVie şi bateristul Aynsley Dunbar (care tocmai ratase şansa de a fi angajat în trupa lui Jimi Hendrix, fiind ales atunci Mitch Mitchell). Odată cu cele 14 piese de pe album a fost înregistrată şi uluitoarea compoziţie a lui Peter Green, Out Of Reach. Piesa reprezintă chintesenţa stilului lui Peter Green: chitară, voce şi versuri dezolant-devastatoare. Rămâne un mister de ce a fost exilată pe faţa B a single-ului Sitting In The Rain, în loc să se afle pe album.
Pe A Hard Road, Peter a contribuit cu 2 piese vocale (The Same Way este chiar compoziţia lui) şi 2 instrumentale. Prima, The Stumble, pare a fi o replică la cântecul de petrecere al lui Eric Clapton (Steppin’ Out), dar a doua, The Supernatural, este un precursor evident al Albatross-ului.
sursa: Mojo Music Magazine
Playlist:
- Șoșoacă și Becali îmi dereglează televizorul! – Video - mai 31, 2025
- ANCA GRATEROL, VEDETĂ ÎN GERMANIA! NOTE DUMINICALE 25.05. - mai 25, 2025
- SĂPTAMÂNA MEA PE FB. 5-11.05 - mai 13, 2025
