EXCLUSIVITATI

ACE OF BASE LA SALA PALATULUI (9 noiembrie 2008)

noiembrie 26, 2012

143

Am ajuns la Sala Palatului cu puţin înainte de 19.30. La intrare am primit o bomboană şi un pliant care conţinea versurile pieselor: Happy Nation, Wheel Of Fortune, Don’t Turn Around, All That She Wants, Beautiful Life şi The Sign. Mi-am căutat un loc în sală şi m-am uitat de jur-împrejur. De la conferinţa de presă mă obseda o întrebare: oare cum arată un fan Ace Of Base? În faţa mea, un domn (pe la vreo 38-39 de ani) îi spunea puştiului său (care nu avea mai mult de 6 ani) că aceasta este trupa care interpretează piesa pe care a dansat el cu mămica la nu-ştiu-ce-petrecere. Băieţelul nu înţelege mare lucru, îşi aminteşte că acum 5 minute a mai zis o dată că îi este sete. Mut privirea în altă parte. Două blonde (pe la vreo 29, 30 de ani) se aşează pe scaune, citesc pliantul primit la intrare şi una dintre ele zice: „Puteau şi ei să dea versurile la alea mai noi, pe astea le ştie orice om!„. Eu când am deschis pliantul prima întrebare care mi-a venit în minte a fost: dar ei doar atât cântă?
Îmi vin în minte cuvintele lui Jenny de la conferinţa de presă: „ne-am retras o perioadă destul de lungă, este posibil ca unii să aibă impresia că am dispărut de tot„.
De ce vin oamenii la un concert Ace Of Base?
„Pentru că îmi amintesc de o perioadă frumoasă din viaţa mea”, spune Andreea, în vârstă de 35 de ani, din Bucureşti.
„All That She Wants era piesa favorită a primei mele iubite. Mă înnebunea pentru că o asculta toată ziua”, mi-a zis Sorin(Bucureşti), 34 de ani.
Sala izbucneşte în aplauze. Oamenii au devenit nerăbdători. Este 20.20 şi încă niciun semn că va începe concertul.
Cristina (38 de ani, Bucureşti): „Am venit să mă distrez în stilul anilor ’90”.
Toader (33 de ani, Bucureşti): „Ace Of Base se leagă de viaţa mea din perioada liceului. Nu exista petrecere fără muzica lor. Mă năpădesc amintirile când ascult acasă vreo piesă de-a lor, şi acum că îi văd live e cu atât mai bine”.
La 20.30 s-au stins luminile în sală şi pe cele trei ecrane din spatele scenei se derulau imagini alb-negru care înfăţişau scene de razboi: avioane, elicoptere de luptă, soldaţi, garduri din sârmă ghimpată, bombe, raiduri aeriene, bomba atomică. Între timp Ulf Ekberg, Jenny Berggren şi Jonas Berggren au intrat în scenă, lor li s-au alăturat alte trei fete (backing vocals şi dansatoare) şi un clăpar.
Au început cu Happy Nation (1993) şi imaginile pomenite mai sus s-au derulat pe toată durata piesei. A urmat Wheel Of Fortune (1992), foarte antrenantă fapt care a provocat multă mişcare atât pe scenă cât şi în sală.
Am primit şi o porţie muzicală de pe albumul care urmează a fi lansat: Sparks From A Fire (2008) – o piesă primită foarte bine de public.
Lucrurile s-au mai liniştit puţin la piesa Living In Danger (1994), începută la clape şi terminată în forţă.
Ulf ni s-a adresat pentru prima dată: Vă simţiţi bine? Am aşteptat 15 ani să venim aici! Vă mulţumim că ne-aţi primit! Una dintre piesele mele favorite este Never Gonna Say I’m Sorry (1995) şi mi-e greu să vă povestesc ce am simţit când am auzit primele acorduri.
Micul discurs al lui Jenny (cu o ţinută de scenă nouă, ca şi fetele din backing), dinaintea piesei Don’t Turn Around (1994 – compusă de Diane Warren şi Albert Hammond, şi înregistrată iniţial de Tina Turner în 1986, apoi în 1988 Bonnie Tyler a făcut o altă versiune a melodiei), ne-a emoţionat pe toţi: Aveţi o ţară frumoasă şi oameni chiar mai frumoşi decât ea. Credeţi-mă că ştiu ce spun, am umblat mult prin lume! Aveţi multe calităţi, aveţi grijă de ele, păstraţi-le nealterate. Protejaţi-vă copiii, ei sunt viitorul! Sunt mamă aşa că ştiu ce spun. Eu cred în viitor, să credeţi şi voi! Vreau să dedicăm următoarea piesă persoanelor dragi care au dispărut din viaţa noastră. Tatăl meu a murit, dar ştiu că îl voi revedea. La finalul piesei (a fost acompaniată doar la clape) a primit de la un spectator un buchet de flori.
Imediat, cele trei ecrane au fost inundate de inimioare roşii şi sala a izbucnit în aplauze la auzul primelor acorduri din Lucky Love (1995). A fost momentul în care spectatorii din centrul sălii s-au ridicat în picioare şi o parte dintre cei care aveau locuri în spate au coborât lângă scenă. Chiar mă gândeam cât timp vor putea rezista acolo sus…
A venit şi momentul în care Jenny şi-a prezentat colegii de trupă: Ulf (Say, hi Ulf – ne-a rugat ea). L-am salutat, dar se vede treaba că nu am pronunţat cum trebuie. Aşa că Jenny a revenit şi ne-a explicat cum se spune. Din a treia încercare ne-a ieşit perfect! La Jonas a fost simplu, fata doar ne-a mărturisit că este foarte mândră de fratele ei.
Încă mai avea buchetul de flori în mână, aşa că s-a folosit de el pentru a anunţa piesa Life Is A Flower (1998). Sala a participat la fiecare melodie. S-au cântat versuri, s-a dansat, s-a aplaudat, am trăit totul până la ultima notă.
Înainte de această melodie, fetele şi-au schimbat ţinuta din nou. Dacă la început toţi erau îmbrăcaţi în negru, acum situaţia, din punct de vedere vestimentar, stătea în felul următor: fetele erau înflorate, Ulf avea cămaşă albă şi vestă neagră, în timp ce Jonas şi clăparul au rămas în negru.
A urmat Cruel Summer (1998) (fetele au revenit la o vestimentaţie în care predomina negrul). De mult n-am mai văzut atâta lume dansând, jocul de lumini te făcea să te simţi ca la discotecă.
Am păstrat aceiaşi atmosferă şi la piesa cu numărul 10: All That She Wants (1992). Şi chiar i se potriveşte numărul pentru că şi ei şi noi am cântat de nota 10 (un refren ne-a aparţinut în totalitate). În sală – delir! Se cânta, se ţinea ritmul cu palmele, se dansa.
Şoc! Jenny anunţă ultimul cântec din acestă seară: It’s A Beautiful Life (1995). 😯 Am zis că nu am înţeles bine, păi noi abia ne încălziserăm. Piesa se termină. Ora 21.30. Trupa părăseşte scena. Dar… staţi… doar nu credeaţi că îi lăsăm aşa cu una cu două. Nici vorbă! Fluierăm, strigăm, aplaudăm, batem din picioare precum nişte copiii râzgâiaţi! Au revenit. Şi daaaaaaaaaaa! Cântă The Sign (1993)!!! Pe ecran curg versurile piesei. Cineva trimite pe scenă o fetiţă (6-7 ani) blondă, îmbrăcată în roz. Micuţa bate din palme, râde şi dansează, fără, însă, să-l scape din ochi pe cel care a urcat-o pe scenă. Seara s-a încheiat cu aplauze indelungi. Minunat! Bravo Ace Of Base!

P.S. La concert au participat aproximativ 2.000 de persoane. Băieţii au tot schimbat instrumentele. Jonas a cântat la clape şi chitară, Ulf la tobe, a luat la un moment dat şi o porta-voce. S-au schimbat şi microfoanele des, la un moment dat Jonas avea două (unul cu efecte multe, altul la care vocea i se auzea normal). Mişcare multă, efecte sonore şi vizuale cu duiumul.