C.Pătrășconiu. Interviu Adam Michnik: „Terapia prin adevăr, chiar dacă poate fi și dureroasă, este foarte bună“

Interviu de Cristian Pătrășconiu

februarie 3, 2020

Adam Michnik a fost invitatul-vedetă al celei mai recente ediții (octombrie 2019) a Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara (FILTM). Interviul a fost realizat cu această ocazie.

Cristian Pătrășconiu: Este adevărat că sunteți mai optimist în Scrisori din închisoare decât în Scrisori din libertate?

Adam Michnik: Da, este ceva adevăr aici. Atunci când se află în închisoare – fie și într-o țară ca o închisoare, așa cum au putut să pară multe țări în timpul comunismului –, omul trebuie să își construiască tot felul de scenarii ale speranței. Ca să nu cadă în brațele grele ale deznădejdii, el trebuie să găsescă un mod pozitiv de a vedea lumea, cu speranță. În aceste sens, e justă direcția de interpretare pe care ați enunțat-o și dumneavoastră. Apoi, atunci când a venit schimbarea mult dorită, când porțile „închisorii” s-au deschis, era nevoie de o privire lucidă și cumva obiectivă, cât mai detașată în orice caz, asupra a ceea ce se întâmplă. Când ești lucid, riscul e să devii și încercănat…

De ce e libertatea sau de ce poate fi libertatea o povară (așa de grea)?

Simplu spus: pentru că libertatea înseamnă responsabilitate. Când eram în închisoare, de data aceasta folosesc termenul la propriu, înainte de 1989, aveam o influență minimă asupra propriei vieți. Nu puteam să influențez ce voi mânca a doua zi, unde o să locuiesc, nu puteam să decid în acest sens. Și apoi, vine libertatea. Când omul se trezește în libertate, la început vine euforia; totul este minunat, totul este luminos. Florile se deschid, păsările cântă; în închisoare, acestea nu există. În dimineața libertății, totul este excelent; nu e nimic mai bun, mai frumos, mai minunat decât libertatea, la început. Dar vine seara: omului nu îi e prea clar ce o să mănânce, unde o să doarmă. Plus că trebuie să aleagă – și ceea ce va alege îi va influența viața. Când devii conștient că trebuie să alegi și că, mai ales, trebuie să o faci într-un mod responsabil, apare acest șoc al libertății. Apar probleme, apar întrebări pe care, înainte-vreme, în închisoare nu le avusese. Nu vreau să spun defel că e mai bine în închisoare decât în libertate – dimpotrivă. Eu descriam un mecanism de funcționare cât se poate de omenesc.

Este mai ușor de dus/de suportat egalitatea decât această „povară a libertății”? À propos de diferența dintre socialism/comunism și democrația liberală…

Dar nici în comunism nu sunt toți egali.

Sunt egali în rău, în jos. E o nivelare în jos în comunism.

Da, așa da. Comunismul practica o egalitate a sărăciei, cu, totuși, o castă de beneficiari și privilegiați, aceștia fiind „mai egali decât alții”. Cum știm prea bine și de la G. Orwell – toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele. Însă, în bună măsură, egalitarismul acesta este un mit. Putem vorbi de egalitate pentru deținuți – mai degrabă ei sunt egali, în închisoare. Însă nici acolo, în închisoare vreau să spun, gardienii nu sunt egali cu deținuții.

De fapt, întrebarea din spate e aceasta: e mai ușor să fii supus decât să fii liber? Condiția servituții e mai aproape de om, mai ușor de suportat, la limită, mai naturală decât condiția libertății?

Unora le este mai ușor să fie slugi, să fie robi. Așa se explică, bunăoară, că sunt în Rusia mulți oameni care îl regretă pe Stalin, că sunt unii care îl regretă pe Hitler în Germania, că, la dumneavoastră în țară, nu puțini sunt cei care îl regretă pe Ceaușescu. În ce mă privește, prefer, fără nici o ezitare, libertatea – cu toată consecințele care decurg de aici, unele dintre aceste consecințe putând fi și negative. Nimic nu e mai departe de mine decât orice fel de nostalgie pentru comunism.

Logica aceasta, cu privire la trecut, de tipul „totul sau nimic” este bună, este ea funcțională?

În nici un caz. Lucrurile nu sunt doar în alb și negru. Când crezi că lucrurile sunt perfect clare despre trecut, nu l-ai înțeles și, cu atât mai puțin când judeci trecutul în alb și negru. Realitatea a fost mult mai complexă; or, complexitatea înseamnă nuanțe, înseamnă să faci apel la o paletă largă de „culori”, ca să rămânem la termenii aceștia din artele plastice. Se spune, sunt convins că știți formula aceasta, că omul este făuritorul propriul său destin. Gândim, apoi, că, în acest sens, statul, pur și simplu, nu ar trebui să îi stea în cale. Sunt însă unii oameni care nu pot să își construiască singuri acest destin; spre exemplu, persoanele cu handicap. Pe ele trebuie să le ajutăm. Și atunci, mă îndoiesc profund că o formă de liberalism rece, absolută este suficientă. De regulă, identificăm liberalismul cu ideea de piață. Ok, pot să înțeleg. Dar, pe de altă parte, pornirea mea e să accept un alt fel de liberalism – un liberalism cu față umană, așa zicând. Sunt anumite aspecte ale vieții în care piața nu e de ajuns, nu e suficientă. Dacă legea pieții ar fi singura care ar guverna societatea, nu am avea nici muzee, nici operă.

Puteți citi interviul în întregime aici: https://www.marginaliaetc.ro/c-patrasconiu-interviu-adam-michnik-terapia-prin-adevar-chiar-daca-poate-fi-si-dureroasa-este-foarte-buna/