Din jurnalul unui ninja (112): Trei ciori și o lecție de strategie: nu forțezi, controlezi contextul și dezechilibrezi!

aprilie 30, 2026

De regulă, după antrenamente, se așază cunoștințele noi în mine. Sub stratul de liniște calmă, ceva crește, ceva remodelează peisajul interior. Sunt micro-schimbări interioare care îmi asigură progresul pe Cale. Simt de multe ori că am mai înaintat puțin, că s-a mai consolidat ceva în mine, că sunt mai aproape de a face corect o tehnică sau pur și simplu că sunt mai aproape de mine. Drumul spre casă este esențial pentru că îl parcurg în liniște. Eu cu mine, liniștindu-mi mintea și relaxându-mi corpul, făcând loc pentru a fi procesate noile informații. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca inclusiv drumul spre casă să fie o lecție pentru mine.

Bunăoară, sâmbătă, după antrenamentul de kenjutsu, mă îndreptam spre casă plimbând ușor prin minte un kata proaspăt învățat. Privirea mi-a fost „furată” de un mic spectacol de pe cer. Trei ciori șicanau un pescăruș mare. Zburau în jurul lui, când deasupra, când dedesubt, când îl ciupeau din stânga, când din dreapta. M-am oprit și am urmărit timp de vreo 5 minute această șicană care avea ca scop îndepărtarea intrusului din teritoriul lor. Considerabil mai mare și mai puternic, pescărușul a ripostat, dar până la urmă s-a declarat învins și a plecat. Mi-am amintit apoi că, în copilărie, am văzut două ciori agasând în același mod un uliu. Scena mi s-a părut neverosimilă! Cu prima ocazie când l-am întâlnit pe medicul veterinar (un bun prieten de familie) l-am întrebat cum este posibil așa ceva. Mi-a spus atunci că atât ciorile cât și rudele lor apropiate sunt celebre pentru un comportament numit „mobbing”, adică hărțuirea unui prădător mare: îl urmăresc, îl strigă, uneori îl ciupesc în zbor pentru a-l alunga din teritoriu. Dar și graurii, mierlele și chiar unele păsări mai mici pot hărțui prădători. Dar corvidele sunt mai inteligente, mai organizate și mai persistente. Tot el mi-a spus atunci un lucru interesant despre corbi: fiind mari și având aripi puternice, corbii pot folosi curenții de aer puternici (inclusiv pe cei turbulenți din timpul unor furtuni) și atunci pare că „se joacă” în vânt. Dar nu este acțiune inconștientă, în furtuni serioase caută și ei adăpost.

Sâmbătă, privind „cearta” de pe cer, n-am putut să nu fac o analogie cu filosofia ninpo. Îndrăzneala, curajul corvidelor nu este bravură oarbă. Este de fapt, o evaluare rapidă și o decizie eficientă.

Ciorile nu luptă frontal, controlează contextul. Când hărțuiesc un prădător, nu îl atacă pentru a-l doborî. Îl scot din echilibru. Îl enervează. Îl obosesc. Și în final, îl obligă să plece.

În ninpo, asta înseamnă de fapt: nu te duci în forță contra forței adversarului. Mai degrabă creezi presiune din unghiuri diferite, îi tai inițiativa adversarului, îl faci să renunțe singur. Nu e despre victorie neapărat. Este despre a face conflictul inutil pentru adversar.

Când se întețește furtuna, corbul nu o „învinge”, nu se opune haosului, îl folosește. Corbul se aliniază cu furtuna și folosește curenții de aer.

Într-un fel, asta învățăm la antrenamente: nu rigiditate, nu control obsesiv, ci adaptare continuă. Nici ciorile și nici corbii nu sunt păsări „neînfricate”, însă sunt foarte conștiente de risc. Și tocmai de aceea își permit să pară îndrăznețe. Nu sunt păsări sinucigașe. Ele știu exact cât se apropie, cât se retrag și când sunt în avantaj.

Asta este o lecție dură în ninjutsu: ce pare „curaj” din exterior, este de fapt, claritate și măsură. În ninjutsu nu ataci pentru că „poți”, ataci pentru că este momentul potrivit.

Ciorile folosesc ideea de grup organizat. Corbul, de regulă, zboară singur și se bazează pe mediu. Fix așa este și în ninjutsu: uneori strategia e în coordonare, alteori în alinierea cu mediul. Folosești ce ai: oameni, spațiu, timp, stare.

Nici ciorile, nici corbii nu se aruncă inutil, nu evită realitatea, nu se opun direct când nu are sens, dar nici nu se retrag fără motiv. Ele nu caută lupta, dar nu fug de ea când este necesară. Dar poate cel mai important aspect este acesta: nu luptă cum vrea și cum se așteaptă adversarul.

Ninjutsu nu te învață să fii puternic în sens clasic. Te învață să fii greu de prins într-un tipar. Te învață să nu mai fii acolo unde adversarul se așteaptă să te găsească. Și cred că este una dintre cele mai prețioase lecții pe care o poți învăța. Nu forța. Nu te opune. Fă doar atât cât este necesar ca lupta să nu mai existe.

În ninjutsu nu înveți doar tehnici. Înveți să vezi. Natura nu este decorul practicii, este profesorul ei cel mai vechi. În școli precum Shinden Fudo Ryu, corpul este lăsat să se miște firesc, fără rigiditate, iar răspunsul nu vine din forță, ci din alinierea cu ceea ce este deja acolo: spațiul, ritmul, momentul. Ciorile nu „aplică strategii”. Ele sunt strategia, pentru că sunt în acord cu mediul lor.

Privind ciorile și corbii, îți dai seama că natura nu greșește niciodată momentul. Nu se grăbește. Nu ezită. Nu explică. Face exact cât este necesar. Dacă am reținut eu bine vorbele lui Sensei, în Shinden Fudo Ryu se spune că nu tu creezi mișcarea, ci o lași să apară din ceea ce este deja viu în jurul tău și în tine.

Shinden Fudo Ryu este una dintre școlile mele preferate din Ninjutsu. Nu pentru că îmi ies tehnicile, ci pentru că mă regăsesc în această școală. În tot ce înseamnă ea. Uneori, adevăratele lecții nu se întâmplă în dojo, ci între două antrenamente, atunci când ai liniștea să vezi, să simți, să procesezi. Natura nu îți explică nimic, dar îți arată totul, dacă ești atent. În Shinden Fudo Ryu învățăm să nu forțăm corpul și să nu forțăm situația. Să ne mișcăm firesc, așa cum se mișcă lucrurile în natură. Poate că asta înseamnă, de fapt, ninpo: să nu mai lupți împotriva lumii, ci să te așezi în ea atât de bine încât lupta nu mai are rost. Natura nu forțează. Ajustează. Iar când înveți să faci același lucru, nu mai ai nevoie să învingi pe nimeni.

P.S. În fotografie este Nevermore, un pui de stăncuță care a stat cu mine vreo două luni până când și-a făcut curaj și s-a alăturat „neamului” lui. 🙂