Din jurnalul unui ninja (65): Primele lecții de Aikijutsu

iulie 16, 2024

205

Nu știu câți dintre voi își mai amintesc, dar am abordat tangențial acest subiect în primul meu jurnal de ninja. Spuneam atunci că la vreo doi-trei ani după ce începusem să practic Shotokan (deci aveam vreo 10-11 ani), am fost sfătuită să merg la Aikido dacă vreau ceva mai profund, pentru că „e singurul stil care a rămas necompetițional”. Așa mi s-a spus atunci. Pentru că suna bine, m-am dus la un antrenament să văd despre ce este vorba. Nu mi-a plăcut. Mi s-a părut plictisitor. Prize, peste prize, peste prize… Pentru mintea mea necoaptă era… moartea pasiunii. În plus, m-a oripilat „outfit”-ul de antrenament… Îmi displăcea profund ideea de a mă îmbrăca în fustă-pantalon (bine, acum știu că îi spune hakama, dar atunci nu știam). Țin minte că am rugat-o pe mama să întrebe dacă e obligatoriu să ne îmbrăcăm așa și i s-a spus că „da!”, nu erai acceptat în kimono.

Ok, între noi fie vorba, nici acum nu îmi surâde ideea de a mă îmbrăca așa. Deloc! Ce să fac?! Am fost traumatizată în copilărie. Mi-a făcut bunica mea o fustă-pantalon la o croitoreasă foarte bună din oraș. Mi-a plăcut foarte mult, adoram pantalonii ăia, mergeam bine cu ei, simțeam că am libertate de mișcare… Asta până când m-am întâlnit cu prietenii mei care aveau o minge și chef de fotbal. Cum să îi refuzi?! Am jucat și… la un moment dat s-a încurcat, s-a pierdut mingea în pantaloni și am călcat pe ei și… am aterizat în nas, în frunte și în genunchi. O săptămână am umblat julită pe față și pe picior. De atunci, nu am mai purtat așa ceva. Nici nu am mai vrut să aud de fuste-pantalon. 🙂

Timpul a trecut (sper eu că nu degeaba, poate am devenit mai înțeleaptă), eu am continuat să practic arte marțiale vreo 12 ani, apoi am luat o pauză și într-un final glorios am ajuns la Raiden Dojo. La Ninjutsu. Fix ceea ce îmi doream să învăț. Aici am descoperit o lume nouă. Am intrat în contact cu stiluri noi, necompetiționale cu adevărat, am învățat despre cultura japoneză… Am început să practic și sabie japoneză (kenjutsu & iaijutsu), am intrat în contact și cu artele interne (Taiji & Qigong). În acești doi ani, am avut ocazia să practic și să constat legăturile dintre aceste stiluri. Principiile sunt asemănătoare, ba chiar identice în anumite cazuri. Dinamica antrenamentelor este, însă, profund diferită. Asta mi se pare de-a dreptul fascinant. Să poți aplica același principiu din perspective diferite, într-o dinamică schimbată.

Singura disciplină pe care nu o încercasem era Aikijutsu. Asta până de curând, când Sensei mi-a spus că pot să vin la antrenament, dacă vreau. Păi, voiam, cum să nu?! Mai trăgeam cu ochiul la colegii mei de la aikijutsu (antrenamentele sunt în același timp cu cele de ninjutsu)… După cum spuneam mai sus, m-am mai maturizat un pic… am devenit mai înțeleaptă… așa că, privindu-i pe colegii mei antrenându-se, am devenit curioasă. Nu mi s-a mai părut plictisitor, chiar dacă era cu prize. E drept, că nici ei nu practicau Aikido… Bun, nu o să încep acum să spun diferențele dintre Aikijutsu și Aikido, nu sunt stăpână pe astfel de informații… Ele există, dar nu despre asta este vorba.

Primul curs de Aikijutsu la care am participat, a avut loc în timpul seminarului din Suedia. Mi-a plăcut pentru că mi-a dat șansa să simt pe propria piele asemănările cu ceea ce facem la ninjutsu și la sabie, pe care până atunci doar le intuisem observând de pe margine. Primul meu contact cu Aikijutsu a fost absolut fantastic. Primisem acces într-o bază comună de date, într-o anticameră din care puteai intra pe diverse uși pe care scria frumos Ninjutsu, Aikijutsu, Kenjutsu, Taiji & Qigong… În această anticameră, în funcție de experiența și de deschiderea fiecăruia puteau fi identificate elementele comune din aceste stiluri diferite. Și chiar dacă au fost doar două-trei chestii pe care le-am regăsit în ceea ce știam deja de la ninjutsu și kenjutsu, pentru mine a fost ceva excepțional!

Vă spuneam într-un jurnal antrerior că în timpul unui antrenament de ninjutsu am reușit să mă conectez cumva la colegul meu și să îmi dau seama (fără să mă uit la el) în ce poziție este (umerii sus, brațe încordate, poziția picioarelor, etc) doar din modul în care făcea priza pe mâna mea. Mi-au trebuit vreo doi ani la ninjutsu ca să conștientizez pentru prima dată toate astea.

La Aikijutsu, povestea se schimbă radical. Devii, într-un timp mai scurt, mult mai receptiv, mai atent, mai sensibil la aceste lucruri. Nu cred că am adunat 10 cursuri de Aikijutsu până acum. Dar încă de la primele lecții, mi s-a părut uluitor cât de ușor te poți conecta la o altă persoană pentru a-i manipula corpul și a o imobiliza. Există o diferență în modul în care simt eu conectarea cu adversarul la ninjutsu și la aikijutsu. În primul caz, aș putea desena exteriorul adversarului, conturul lui (după cum am spus: cum ține umerii, poziția picioarelor, dacă are coatele în exterior, etc). La Aikijutsu, i-aș putea desena scheletul, interiorul. Mi se pare straniu că la Aikijutsu nu îmi dau seama dacă celălalt are umerii sus, de exemplu, sau dacă e încordat, crispat… Cumva, concentrarea la Aikijutsu este pe interior.

Și mai este un aspect esențial pentru mine. Deocamdată, la Aikijutsu „primesc” destul de puține informații despre scheletul partenerului meu de antrenament. Eu de fapt, în acest moment, conștientizez bine scheletul meu. Adică știu când celălalt s-a conectat la oasele mele și știu exact când nu e conectat și aș putea să scap. Deci, dacă ar fi să desenez ceea ce simt, aș desena scheletul meu.

La unul dintre antrenamente, colegul meu făcea tehnica și exista un punct în care dacă făcea ce trebuie m-ar fi dezechilibrat și imobilizat pentru că era conectat la oasele mele. Dacă trecea de punctul respectiv, nu ne ieșea exercițiul. Pentru că ratase momentul în care putea trece la acțiune, colegul meu îmi spune: „stai, hai să o luăm de la început”. Eu: „De ce?!”. El: „Pentru că nu mă conectasem cum trebuie la oasele tale”. Eu: „Dar eu mă conectasem… și câștigam”… 🙂 El: „Exaact… deci, de la început”. 🙂

Ceea ce mi se pare fascinant la Aikijutsu este faptul că îți permite să identifici inclusiv conflictele interioare, cele din propriul corp, din propria minte. Până la urmă, Aikijutsu este o artă. Și ca orice creație artistică, se naște din conflicte și dezechilibre interioare. Ale tale, ale adversarului. Arta presupune un suflet dezvoltat complet ca inteligenţă, voinţă şi afectivitate. Presupune o luptă continuă între aceste însuşiri şi mediul înconjurător, între inteligenţă şi afectivitate, între pasiune şi voinţă. Cam așa văd eu Aikijutsu: ca o arhitectură fluidă.

La antrenamente, exercițiile sunt lucrate încet tocmai pentru a putea conștientiza, asimila, interioriza mișcările tale dar și pe cele ale adversarului. Abia după aceea le vom putea face și la viteză mare.

Mă opresc aici cu primele impresii despre acest stil impresionant, Aikijutsu. Am să revin cu siguranță pentru că este o lume aparte. Puteți încerca și voi la Raiden Dojo.