Din jurnalul unui ninja (89): Vânturile, Valurile, Îndoielile, Întrebările…

mai 20, 2025

1429

Poate părea ciudat, dar după antrenamentul de ninjutsu, m-am gândit intens la fluturi… Fluturii nu-și pot vedea aripile. Habar n-au cât de frumoși sunt cu adevărat. N-au nici cea mai vagă idee câtă bucurie aduc în viața celorlați, sau că de multe ori sunt o sursă de inspirație. Doar cei din jur le pot observa frumusețea unică. Așa-i și cu oamenii… Adesea, umblăm prin viață fără să fim pe deplin conștienți de darurile speciale cu care am fost înzestrați. Nu știm câtă putere, câtă lumină, câtă ambiție zace în noi. Trist este că de multe ori, nici măcar nu suntem dispuși să căutăm, să forăm în interiorul nostru pentru a le scoate la lumină. Se întâmplă, rar ce-i drept, ca alți oameni să ne atragă atenția asupra calităților noastre. Și asta poate ajuta mult. Poate adăuga puțină încredere că ești pe drumul cel bun… Dar nimic nu se compară cu momentul în care îți conștientizezi propriile superputeri și începi încet-încet să le șlefuiești.

Nu știu cum este la alții (nu mi-am făcut curaj să îi întreb pe colegii mei mai avansați pentru că nu știu dacă ar fi dispuși să vorbească despre asta), dar, în cazul meu, de câteva luni de zile, au început să-mi dea târcoale întrebările și îndoielile…

Presupun că drumul fiecărui practicant urmează un curs firesc: un progres mai rapid la început (înveți tehnici, pare că le reții ușor, că înțelegi), apoi pe măsură ce începi să aprofundezi studiul, progresul își încetinește ritmul, faci pașii mai anevoios. Și ai impresia că nu mai ești bun, sau că faci tu ceva aiurea. Pentru că este greu să accepți faptul că până de curând ai asimilat informațiile, tehnicile într-un ritm relativ alert, apoi dintr-o dată ritmul a scăzut vertiginos. Logica urlă la tine că sigur faci tu ceva greșit. Probabil, acesta-i momentul-cheie în care mulți se rătăcesc pe cale și… renunță. Și adevărul este că te afli într-un punct sensibil al drumului, cel puțin așa îl simt eu. Pentru că fiecare celulă din corpul meu se întreabă dacă nu cumva atâta pot să evoluez, poate mi-am atins limita… Poate că nu o să fiu niciodată în stare să îmi depășesc frica de a cădea (ca să pot să mă rostogolesc ca un practicant bun ce sper că sunt). Sau poate că nu voi putea niciodată să îmi controlez corpul așa cum ar trebui să o fac (în ciuda faptului că am ajuns să îmi conștientizez fiecare părticică din propriul corp și cam știu ce nu se leagă). Sau că nu voi reuși în viața asta să respir profund și astfel să destup toate blocajele pe care le simt în corp…. Repet, nu știu cum gestionează alți practicanți situații de genul acesta, nici măcar nu știu dacă s-au lovit și alții de astfel de îndoieli și întrebări… dar eu mă aflu în vâltoarea unui astfel de moment. Nu mai știu cine a spus-o, dar avea dreptate (citez din memorie): omul preferă să dospească în fricile lui decât să înfrunte spaima de a fi el însuși. Simt că ar fi bine să reușesc să sparg sau măcar să crap una dintre limitele pe care le simt atât de intens, pentru a prinde din nou o bucată stabilă de pământ sub picioare. Ca să văd că pot, că există o șansă pentru mine. Deocamdată sunt pe gheață iar calea e învăluită în ceață. Desigur, mental știu că trebuie să ai încredere în procesul de învățare, că trebuie să te antrenezi, dar sunt momente de revoltă când vorbele astea par doar niște bla-bla-bla-uri. Pentru că nu știu cum să ies efectiv din ceață, cum să gestionez situația. Pentru că nu e un moft de începător care vrea să învețe tot repede. Nu! E conștientizarea unor limite peste care intuiesc că aș putea trece, dacă aș știi cum, dacă aș vedea calea…

Ca învățăcel, nu-mi trebuie prea multe pentru a avea încredere în instructorii mei și în antrenamentul concret. Atât instructorii cât și practica în sine sunt cei care îți arată tot felul de adevăruri despre tine. Care te poartă în universuri cu eroi și balauri. Care te pun la încercare, prin diferite probe pe care le ai de trecut. Spre o etapă următoare. O nouă întâlnire cu un alt zmeu, ori cu un alt spân, ori cu un alt împărat. Într-un soi de devenire despre al cărei deznodământ nu știi prea multe nici tu, elevul, nici ei, profesorii.

Nu mi-am imaginat niciodată că aș putea deveni o piesă cu sens într-un puzzle imens care n-avea nicio noimă pentru mine cu peste trei ani în urmă. Dar viața te duce acolo unde trebuie să te ducă. Probabil că există un canon universal al răbdării, pe lumea asta. Și o selecție naturală, a celor care îl pot duce cu adevărat. E foarte complicat și deznădăjduitor uneori. Sunt momente în care nu este deloc ușor să te menții pe cale. Dar dacă e nevoie de un milion de încercări eșuate pentru o singură fărâmă de împlinire și de încredere în sine, pentru mine este suficient. Sunt dispusă să încerc de câte ori e nevoie. Doar nu se spune degeaba că treci marea cu răbdarea! Iar eu am o relație bună cu Răbdarea.

Dacă am învățat ceva în tot acest timp de când am început să practic Ninjutsu la Raiden Dojo București, este să nu mă mai bazez pe certitudini. Nici în gând, nici în limbaj, nici în comportament. Desigur, între a scrie asta și a o putea face la nivel emoțional și mental, e cale lungă. Dar încerc să pun în scris această credință (e un început, nu?) a incertitudinii, care este de fapt, singura certitudine pe care o avem. Având în vedere că totul este proces de transformare pe lumea asta, a te dezbrăca de tot felul de garanții este destul de complicat. Dar nu e imposibil.

Dincolo de bine și de rău, există un fel de neutralitate pașnică. Nerevendicativă. Tăcută. Nu știu exact unde se găsește, dar o pot recunoaște cu ușurință dacă o întâlnesc (atât la mine cât și la ceilalți). La fiecare antrenament la care particip, mă aleg cu câte un moment demn de magia din școala Hogwarts. Chiar și în astfel de perioade când șovăi mult, când n-am încredere în mine și barca mea pare că plutește în derivă. Habar n-am cum voi putea depăși această perioadă măcinată de îndoieli, dar un lucru știu despre mine: nici în vremurile bune, nici în cele tulburi nu mi-am pierdut niciodată entuziasmul și pasiunea. Cel mai probabil, astea două mă vor scoate din dileme și de data asta. Chiar dacă acum simt că merg în gol, în orb.

Fluturi… că de la ei pornisem… Ca să devii fluture trebuie să îți dorești atât de mult să zbori încât să renunți la a fi omidă. E atât de simplu, nu? Și totuși… atât de complicat….