Din jurnalul unui ninja (110): Lecția de Ma-Ai a unui gândac :)

aprilie 11, 2026

1051

Mă gândeam azi dimineață, în timp ce-mi savuram cafeaua, la interviul pe care l-am tradus recent și la ce spunea Dr Kacem Zoughari despre Ma-Ai (puteți citi interviul aici – click). Este un concept extrem de interesant în artele marțiale, care ar putea fi cu ușurință aplicat în orice situație de viață. E totuși greu să îl pui în practică sau mai exact, e dificil să ajungi la el. Presupune gestionarea fină a spațiului personal, conectarea cu adversarul, activarea intuiției, dezvoltarea relației cu timpul, control asupra respirației, include ideea de fluiditate a corpului, a mișcărilor (înseamnă că nu trebuie să te opui fluxului, respirației). Chestia asta complicată mi-a ieșit de vreo două ori în viață. Atât. Și mi-a ieșit fix atunci când n-am gândit-o, când nu mi-am propus să o fac, ba mai mult nici măcar nu știam că se numește așa. Privind înapoi, îmi dau seama și simt și acum în corp senzația de ușurință, de corp ușor, seninătatea și naturalețea cu care am făcut gestul de a mă sincroniza cu „adversarul”, faptul că nu aveam nicio tensiune în corp. Problema este că acum nu mai pot reveni la acea stare sau nu mai știu cum.

Tot întorcând problema pe toate părțile în aburul cafelei, a sărit dintr-un sertar al minții o amintire prețioasă, o adevărată lecție pe care am primit-o cu drag și profundă uimire la vremea respectivă. M-a marcat momentul, dovadă că mi-a rămas întipărit în minte.

Era o frumoasă și însorită dimineață de primăvară. Genul acela de vreme când la soare e vară și la umbră e iarnă. Era sâmbătă și tocmai ce începuse cursul de kenjutsu (sabie japoneză). Soarele pătrundea în sală prin geamurile mici și forma dreptunghiuri de foc pe saltele. Într-un astfel de dreptunghi s-a așezat tacticos un gândac puturos (o ploșniță de cereale). Stătea acolo, bucurându-se de soare și de căldură. Fix în mijlocul sălii. Se înălțase puțin și aproape că își expunea burta la soare. Fiind lumină puternică îi observam clar piciorușele firave. Sensei ne explica ceva despre echilibru (posibil, nu-mi amintesc exact) cert e că la un moment dat, s-a oprit și a balansat piciorul înainte și înapoi de două ori, de fiecare dată trecând razant cu talpa deasupra gândacului respectiv. Eu am crezut că acolo s-a încheiat viața insectei. Dar spre marea mea uimire, gândacul respectiv mi-a demonstrat conceptul de ma-ai.

Ca un adevărat maestru Zen, care-și savurează ceaiul în soarele dimineții, gândacul a rămas neclintit, imperturbabil, singurul lucru pe care l-a făcut a fost să flexeze puțin piciorușele, coborând astfel un milimetru, suficient cât să evite piciorul lui Sensei. Sincronizarea a fost perfectă. De două ori. În plus, nu a fost mișcat de curenții de aer produși de balansul piciorului. Stați fără grijă, gândacul nu a pățit nimic. Sensei l-a observat și l-a înlăturat de pe saltea, așa că sunt șanse mari că și-a trăit viața bine mersi și s-a bucurat de multe alte zile cu soare.

Dar n-am să uit niciodată impactul pe care l-a avut asupra mea acea imagine. Îmi doresc să am acel calm în mijlocul furtunii. Să-mi cunosc atât de bine spațiul personal și să evit atacul cu minim de efort și de mișcare. Dar eu am un creier căruia i-am pierdut butonul de snooze. Un creier care, dintr-un motiv care-mi scapă momentan, încă nu cedează puterea și nu se lasă dus de flux, de intuiție, de respirație.

Poate că încerc prea mult. Poate că în încercarea de a controla fiecare mișcare, fiecare respirație, fiecare reacție, pierd exact acel spațiu în care lucrurile se așază singure. Pentru că Ma-Ai nu pare să fie ceva ce poți forța. Nu e o tehnică pe care o execuți la comandă, nu e o rețetă pe care o urmezi pas cu pas. E mai degrabă o stare în care ajungi atunci când nu mai încerci să ajungi. De fiecare dată când m-am apropiat de ea, nu a fost pentru că am vrut să o ating, ci pentru că, pentru câteva clipe, mintea a tăcut. Corpul a știut singur ce are de făcut, fără să fie împins, fără să fie corectat, fără să fie analizat. Poate că problema nu este că nu știu cum să ajung acolo. Poate că problema este că încerc prea mult să ajung. Cine știe…

Oricum ar fi, un lucru e cert: în acea dimineață de primăvară, la cursul de kenjutsu, mi-am dorit să fiu precum acel gândac. Să am acea lejeritate în mișcări. Să am o împământare suficient de bună încât să nu fiu măturată de curenții puternici de aer provocați de ceva ce vine spre mine amenințător și cu viteză.

Adesea, Sensei ne spune să nu fim în „filmul” adversarului pentru că atunci va fi totul forță pe forță, va fi încrâncenare, va fi reacție. Acel gândac nu era în „filmul” piciorului lui Sensei. El voia doar să se bucure de soare și de căldură. Atât. Piciorul trecea pe acolo. Ei, și??!! L-a evitat. Pare simplu. Dar cred că, de fapt, acesta este cel mai greu lucru: să-ți stăpânești orgoliul, să nu reacționezi impulsiv, să-ți păstrezi centrul, să-ți folosești simțurile. Când cineva sau ceva vine amenințător spre tine, tu să îți păstrezi calmul. Știu că este posibil pentru că am experimentat această stare. Dar a fost cu mult timp în urmă. Și nu mai găsesc drumul pentru a ajunge acolo…

Totuși… mă gândesc acum că poate nu este nevoie să caut acea stare. Poate că trebuie doar să creez condițiile în care ea să apară. Să-mi liniștesc mintea. Să-mi ascult respirația. Să nu mă mai grăbesc să ajung nicăieri. Poate că, într-o zi, fără să-mi propun, mă voi regăsi din nou acolo. Așa cum într-o dimineață însorită de primăvară, un gândăcel simpatic mi-a arătat că este posibil… Cel puțin, sper să fie așa! 🙂

Hmmm… s-a terminat cafeaua… A răsărit și soarele de după blocul de vis-a-vis… Gata cu introspecția! La treabă! 🙂