Din jurnalul unui ninja (108): Dincolo de tehnică: responsabilitatea loviturii

martie 20, 2026

1458

„A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă. Într-un ideal te speli ca într-o apă curată. Într-o oglindă îți speli chipul obosit, potrivindu-ți-l până când te accepți să fii.” (Nichita Stănescu)

Mă urmărește de ceva vreme o întrebare simplă, dar incomodă: pot, cu adevărat, să lovesc pe cineva? Nu la nivel teoretic. Nu ca exercițiu de antrenament. Ci în sensul real al gestului – acela în care îți asumi că produci durere unei alte ființe. Am început să practic arte marțiale în copilărie. Ani de zile, lovitura a fost doar o tehnică. O mișcare repetată, corectată, rafinată. Dar, pe măsură ce am continuat, ceva s-a schimbat. Nu în corp – sau nu doar acolo. Ci în felul în care încep să înțeleg ce înseamnă, de fapt, să lovești. Pentru că lovitura nu este doar o mișcare. Este o decizie. Prima dată când m-am confruntat cu acest gând a fost prin clasa a VIII-a, când practicam Shotokan de vreo 7 ani. La vremea respectivă n-am stăruit prea mult asupra acestui gând. A revenit, însă, acum sub o formă mult mai matură.

Mulți cred că dacă practici arte marțiale înseamnă că ai forță deci poți lovi. Ceea ce poate fi adevărat. În realitate, adevărata provocare nu este să înveți cum să lovești, ci să înțelegi ce înseamnă să o faci. Aici este măiestria artelor marțiale practicate corect.

La antrenamente, ni se spune mereu: atacul trebuie să fie făcut cu intenție și cu control. Adică nu-ți lovești colegul (ai control asupra mișcării) dar trebuie executat cu intenție (astfel încât colegul de antrenament să simtă că vine o lovitură reală spre el și să își poată face tehnica). Înțeleg (la nivel mental) foarte bine acest lucru. Doar că, în mine se întâmplă două lucruri în paralel.

Pe de o parte am început să îmi cunosc corpul din ce în ce mai bine. Și știu, sau mai corect spus SIMT că nu este încă „legat”, că nu are încă structura necesară pentru a lovi eficient. La partea asta știu că am de lucru serios.

Pe de altă parte, mintea mea se umflă în pene și îmi crește brusc stima de sine fix înainte de atac. Și mă cuprinde o părere extrem de bună despre mine și mă cred foarte puternică. Nu mă întrebați de unde că habar n-am. În același timp știu că nu stau bine la capitolul precizie și control al loviturii. Și mi se pare mie că forța mea devastatoare îl rupe în două pe colegul de antrenament. Drept urmare pornesc atacul ezitând, plec la luptă cu frâna de mână trasă. Pe scurt, eu atac prost (neconvingător, nerealist), colegul de antrenament știe acest lucru deci face și el ce poate.

În timp, mi-am dat seama că această ezitare a mea e un soi de mecanism de protecție: știu că nu am corpul pregătit, știu că nu am precizie, mi-e teamă că cel din fața mea nu pleacă la timp și îl trosnesc (cu toată forța mea devastatoare 🙂 ). Și ezit când pornesc atacul. Apoi mă oftic că ezit pentru că îmi dau seama că de fapt aș fi putut face corect. Momentul de ezitare se simte în corp în felul următor: o micro tensiune, o blocare a respirației, o încordare/crispare a corpului, un „aoleu” șoptit de minte. Acea secundă este suficientă pentru un adversar să citească intenția și să reacționeze.

Momentul psihologic al loviturii

La antrenamente, am început să înțeleg relativ rapid, ce înseamnă o lovitură eficientă, ce fel de durere provoacă o lovitură, o priză sau un procedeu corect aplicat. De multe ori oamenii își imaginează că cea mai grea parte a antrenamentelor este să înveți cum să lovești. În realitate, partea cu adevărat dificilă este alta: să înveți ce înseamnă să lovești pe cineva. Lovitura nu este doar o mișcare a brațului sau a piciorului. Nu este o simplă tehnică executată sec, corect. În clipa în care dai o lovitură, îți asumi ceva mult mai greu decât gestul fizic în sine: îți asumi faptul că îi provoci durere unei alte ființe. Și asta nu este deloc ușor. Pentru a lovi cu adevărat eficient trebuie să fii pregătit nu doar fizic, ci și mental. Trebuie să fii stăpân pe tine, pe emoțiile tale, pe frica ta. Pentru că dacă lovești din frică, corpul se contractă, respirația se blochează, iar mișcarea devine haotică. Nu mai există coordonare, nu mai există control. Există doar reacție. Artele marțiale nu te învață doar cum să generezi forță. Te obligă să devii conștient de ea. Și, odată ce începi să înțelegi cu adevărat câtă forță poți genera, apare o altă întrebare – mult mai grea decât orice tehnică: Ești pregătit să o folosești?

Există o idee foarte răspândită: dacă nu lupți, înseamnă că ești slab. Că ai dat înapoi. Că ți-a fost frică. Dar, privind lucrurile mai atent, realitatea este mult mai complexă. Cel care nu a simțit niciodată ce înseamnă o lovitură aplicată corect își poate imagina că lupta este doar o demonstrație de curaj. Un gest rapid, o izbucnire de energie, o victorie sau o înfrângere. Dar pentru cineva care se antrenează ani de zile, perspectiva se schimbă.

Un practicant adevărat de arte marțiale nu caută conflictul. Nu pentru că nu poate lovi, ci pentru că știe exact ce înseamnă să lovești. Un practicant experimentat știe cât de fragile sunt articulațiile, cât de vulnerabil este corpul, cât de mult rău poate provoca o singură lovitură bine aplicată. Această cunoaștere schimbă complet raportarea la conflict. După ani de practică, descoperi că adevărata lecție este cum să eviți lupta. Antrenamentele creează o formă de empatie specială: înțelegi corpul celuilalt, îi vezi vulnerabilitățile și tocmai de aceea nu vrei să le exploatezi inutil. Un agresor lovește fără să se gândească la consecințe. Un luptător adevărat știe exact ce face și tocmai de aceea preferă să nu ajungă acolo.

La antrenamente, am înțeles că Puterea nu este în lovitură ci în decizia de a o opri. Adevărata victorie este evitarea violenței, nu triumful în ea.

Cu timpul am început să înțeleg că artele marțiale nu sunt despre a deveni mai periculos pentru ceilalți. Sunt despre a deveni mai responsabil cu propria ta forță. Fiecare tehnică învățată îți arată cât de ușor poate fi rănit un corp. Fiecare antrenament îți amintește cât de fragile sunt lucrurile care par solide. Și poate că adevărata lecție nu este cum să lovești mai bine. Poate că adevărata lecție este să înveți să recunoști momentul în care nu mai este nevoie să lovești. Pentru că, într-un fel paradoxal, drumul artelor marțiale te aduce exact aici: înveți să lupți pentru a nu fi nevoit să lupți. De altfel, acesta este și motto-ul Raiden Dojo București, pe care am început să îl înțeleg un pic mai bine.

La început, ideea acestui motto pare paradoxală. De ce ai petrece ani întregi antrenând lovituri, proiecții sau tehnici de control dacă scopul final este să nu le folosești?! Răspunsul apare abia după ce începi să înțelegi cu adevărat ce înseamnă o lovitură.

Când ești începător, tehnica este doar o mișcare. Un exercițiu. O coregrafie. Repeți mecanic, fără să te gândești prea mult la ce ar însemna acea mișcare într-o situație reală. Dar, pe măsură ce înaintezi, începi să vezi lucrurile altfel. De ce? Pentru că începi să înțelegi cât de vulnerabil este corpul uman. Și atunci apare ceva neașteptat: empatia. Pentru că, în momentul în care înțelegi cu adevărat corpul celuilalt, nu mai vezi în fața ta doar un adversar. Vezi o ființă la fel de fragilă ca tine. Paradoxal, antrenamentul care te învață cum să rănești, te învață, în același timp, și de ce nu ar trebui să o faci decât atunci când nu mai există altă soluție.

De multe ori, când mă gândesc la forță, îmi vine în minte Enki – un arbore de fier la umbra căruia petrec mult timp adesea (eu l-am și botezat). Este un copac cu un nume aproape intimidant – Arborele de fier (nu plutește pe apă, se scufundă). Lemnul lui este atât de dur încât oamenii l-au numit „arbore de fier”. Dar, când îl privești cu adevărat, nu vezi agresivitate. Nu vezi nimic ostentativ. Vezi doar liniște. Răbdare. Stabilitate. Flexibilitate. Enki nu își demonstrează forța. Nu are nevoie. Ea este pur și simplu acolo. În trunchiul lui, în rădăcini, în felul în care stă neclintit indiferent de vânt sau de anotimpuri. Ramurile lui sunt puternice. Lemnul lui este aproape indestructibil. Și totuși, copacul nu rănește pe nimeni. Oferă umbră. Adăpost pentru păsări. Liniște pentru cei care se opresc lângă el. Poate că aceasta este forma cea mai matură a forței: puterea care nu simte nevoia să se dovedească prin distrugere.

Într-un fel, artele marțiale ar trebui să facă același lucru cu un om. La început, înveți tehnici. Lovituri. Mișcări. Reflexe. Dar, pe măsură ce înaintezi, începi să înțelegi că adevărata forță nu este în lovitură. Este în stăpânirea ei.

Poate că asta încearcă să ne învețe, în felul lor tăcut, atât copacii cât și artele marțiale. Forța adevărată nu este zgomotoasă. Nu caută conflicte. Nu se grăbește să demonstreze nimic. Ea există pur și simplu – liniștită, stabilă și conștientă de sine, asemenea unui arbore de fier. Iar atunci când înțelegi asta, începi să descoperi sensul unei lecții care pare paradoxală: înveți să lupți pentru a nu mai fi nevoit să lupți.

Această conștientizare schimbă totul. Începi să îți vezi mai clar propriile limite, propriile fragilități. Dar începi să îți înțelegi și puterea. Nu ca pe un motiv de mândrie, ci ca pe o responsabilitate. Și tocmai din această conștientizare apare o formă diferită de curaj. Nu curajul de a lovi primul. Ci curajul de a rămâne calm, de a nu escalada conflictul, de a nu provoca suferință atunci când există alte căi. Pentru că, uneori, cea mai mare dovadă de putere nu este lovitura pe care o dai, ci aceea pe care alegi să nu o dai. Nu din teamă. Ci din înțelegere.

Am început cu Nichita Stănescu și închei cu vorbele lui Heminghway: „Problema este că devenim maeștri la o vârstă înaintată și ne dăm seama că ne-am străduit toată viața să dobândim curajul de a face ceea ce copiii fac, cu inocența lor atunci când încă nu știu nimic.”