Văd că nu se mai opresc criticile la adresa piesei care va reprezenta TVR-ul la Eurovision. De curiozitate, am căutat textul cântecului. A trebuit să fac asta pentru că dicția nu este un capitol la care strălucește interpreta. L-am citit de câteva ori pentru că mi se pare ireal că a fost nevoie de doi oameni (potrivit paginii de Wikipedia textieri sunt Alexandra Căpitănescu și Silitră Elvis Claudiu) să scrie versuri atât de slabe. Un copil de clasa a treia, dintr-o școală oarecare de cartier, ar fi putut scrie ceva cu mai multă profunzime.
Alexandra Căpitănescu a postat un mesaj pe rețelele de socializare încercând să apere capodopera și să ne convingă că noi nu am înțeles metafora. Că problema e la noi, la ăștia care ne gândim doar la prostii, ăștia care suntem niște obsedați sexual și nu vedem altceva în afară de sex. Când ea, de fapt, vorbea despre traume sufocante. Cei care au scris despre acest subiect sunt jurnaliștii britanici (The Guardian, Metal Hammer – reviste „mici”, etc). Culmea, vorbitori de limbă engleză.
Eu nu cred că problema principală a acestui text este perversiunea sexuală sau glorificarea practicilor BDSM. Nu! Nici pomeneală. Cea mai mare problemă a textului este sărăcia de conținut. Desigur, există cuvinte în text care pot fi citite sexual („choke me”, „control”, „obey”), dar ele nu sunt neapărat neobișnuite în muzica pop din ultimii ani. Problema nu este că ele există, ci modul în care sunt folosite: repetitiv, fără dezvoltare, fără context emoțional, fără poveste. Sunt cuvinte aruncate pur și simplu acolo ca să șocheze, nu ca idee construită.
Emoția este declarată, nu simțită. Textul spune că „vrea intensitate”, dar nu te face să o simți. Nu există imagini concrete, detalii, metafore care să ancoreze trăirea.
Există o confuzie între „edgy” și profund. Cei doi textieri au impresia că dacă textul e „dark” sau „provocator”, devine automat profund. Dar am o veste proastă pentru ei: fără structură și sens, rămâne doar… zgomot.
Mi se pare exagerată acuzația că acest text glorifică practicile BDSM. Nu pentru că textul este unul „curat”, ci pentru că nu este suficient de bine scris ca să susțină o idee coerentă, fie ea și controversată. Textul este doar un colaj de expresii intense.
Eu când mă gândesc la metafore sunt mai old-school așa… Poate d-asta nu reușesc să văd metafora în piesa TVR-ului… Adică, pentru mine metafore sunt:
„There is a crack in everything / That’s how the light get in” – simplitate absolută, dar cu esență. „Crack” = imperfecțiune, rană, vulnerabilitate. „Light” = speranță, sens, divin. Leonard Cohen transformă defectul în poartă spre lumină. Nu e șoc, este adevăr interior.
„He not busy being born is busy dying”. Bob Dylan vorbește despre faptul că viața este dezvoltare continuă, proces activ. Propoziția este simplă, dar te obligă să te repoziționezi față de viață.
„I don’t believe in an interventionist God / But I know, darling, that you do”
Aici avem tensiune dramatică: credință vs necredință, iubire vs violență. Nick Cave spune puțin, dar creează o scenă întreagă. Simți tragedia fără să ți se explice.
„I’m so goddamn horny the crack of dawn better be careful around me”
Tom Waits e brut, dar poetic în felul lui. Ia o expresie banală și o răstoarnă. E visceral, dar creativ. Și nu e gratuit.
„I am human and I need to be loved / Just like everybody else does”
Pare banal, dar vine după un context de alienare, e spus aproape ca o confesiune rușinată. Morrissey arată vulnerabilitate fără mască. Nu epatează, lovește tocmai prin sinceritate.
„Hello darkness, my old friend”
În versurile lui Paul Simon întunericul devine companion. El nu descrie singurătatea, o face să vorbească.
Un sfat pentru artiști: nu mai scrieți textele în tandem sau în grupuri și grupulețe că uite, vă călcați pe degete și ies texte mediocre! Ca cel de mai jos. Care reprezintă TVR-ul într-o competiție internațională.
În concluzie: nu e un text periculos. E doar sărac. Nu scandalizează, doar confirmă cât de jos poți coborî ștacheta. Atât!
Aveți aici capodopera semnată de Alexandra Căpitănescu și Silitră Elvis Claudiu.
Ch-ch-ch-choke me, ch-ch-ch-choke me
Ch-ch-ch-choke me, ch-ch-ch-choke me
Ch-ch-ch-choke me, ch-ch-ch-choke me
- O seară de calitate și caritate – 19 aprilie 2026, The PUB Universității. Artiști norvegieni și români pe aceeași scenă cu inima deschisă pentru fapte bune - aprilie 16, 2026
- Psihologul Muzical (ediția 1225 – 11.04.2026): Eugen Mihăescu, Radu Gheorghe și Eugen Cristea, Top Nonconformist Lost & Found - aprilie 16, 2026
- Din jurnalul unui ninja (110): Lecția de Ma-Ai a unui gândac 🙂 - aprilie 11, 2026
Și drumul spre iad este pavat cu bune intenții, dar, în final, contează unde ajungi, nu pavajul!
Apropo de sărăcia vocabularului: să folosească același verb de 30 de ori în 43 de „versuri”… E evident că orice om care va fi întrebat cu ce-a rămas în minte după desfășurarea întregului travaliu „artistic” va răspunde: cu „choke me”! Și nici măcar nu-i vina lui. Procedeul ăsta de repetiție redundantă se numea pe vremea mea „vierme de ureche”.