Mi-e frică de rostogoliri. Nu de durere. Nu de lovitură. De mine. De momentul acela în care corpul știe ce are de făcut, dar mintea trage frâna de mână și spune: „nu chiar acum”. Și atunci înțelegi că antrenamentul nu este despre tehnică. Este despre relația pe care o ai cu tine însuți atunci când nu mai poți să te minți.
Antrenamentul este un experiment. Unic din toate punctele de vedere. De fiecare dată când pășești pe tatami treci printr-o încercare de a-ți deveni ție însuți cel mai bun tovarăș de drum indiferent că vorbim despre un exercițiu simplu, potrivit pentru un începător (rostogoliri, de exemplu) sau despre o tehnică mai avansată, sau pur și simplu despre a asculta vorbele cu tâlc spuse de Sensei. Fiecare antrenament este o întâlnire irepetabilă în care reproduci toate tiparele comportamentale de care ești capabil, fără ca măcar să realizezi asta pe moment. Ești, însă, protejat, desigur. Fără să fii judecat, condamnat, pus la zid sau arătat cu degetul.
Procesul de învățare este unul anevoios și asta poate speria la început. Uneori este rigid (pentru că tu ești rigid). Alteori inconsecvent (pentru că, ai ghicit, tu ești inconsecvent). E plin de hopuri. E cu limite. Și cu reguli. Cu vorbe mari, uneori. Cu imposibilități aparente. Dar și cu opțiuni multiple. Cu căderi recurente. Cu empatie. Cu iubire. Cu nerv. Cu dor. Cu drag. Cu tot ce este omenesc în noi.
Cele scrise mai sus nu sunt cuvinte aruncate ca să rimeze estetic în vreun fel. Fac parte din experiența mea din ultimii 4 ani. O împărtășesc cu voi pentru că mă bucur că am ales acest drum, chiar dacă nu este unul neted. Dar este un drum sănătos, autentic, real, care duce spre interiorul nostru, la autocunoaștere.
Ninjutsu te condamnă la viață. Te obligă să îți observi vulnerabilităție pe care în rutina cotidiană le treci rapid cu vederea. În Ninjutsu nu am găsit răspunsuri simple, ci alternative. Și reflexii. Și cioburi de oglinzi. Am descoperit că răspunsurile pe care le primești practicând Ninjutsu, nu caută niciodată certitudini. Ci mereu alte și alte întrebări. Ninjutsu este un exercițiu de conștientizare, de negare, de corelare, de afirmare, de asumare. Și de multiple paradoxuri. Antrenamentele sunt aproape viscerale. Au aceeași rezonanță ca a unui cub de gheață scrâșnit între dinții boxerului, aflat înainte de proba cântarului. Cu foame. Și cu determinare. Și cu disperare. Și cu nerăbdare. Și cu speranță.
Desigur, contează foarte mult îndrumătorul. Este vital. Iar eu, aici am avut mare noroc. Sensei ne explică lucrurile într-un fel care te face să își dorești să-l asculți și să afli mai multe. Mă rog, pe mine, mă face să vreau să-l ascult, dar am avut confirmări și de la alte persoane. Fascinant este cum i se leagă frazele și bogăția de informații și învățături care rezultă din acest lucru. Eu, care trăiesc din vorbe scrise, l-aș asculta la infinit doar ca să urmăresc formele de relief ale discursului lui. Pentru că de fiecare dată când povestește despre experiențele lui, găsește o modalitate de a mișca bolovanii de pe creierul elevilor pentru a putea pătrunde o rază de lumină înăuntru. Asta nu înseamnă că înțelegi mental cum se face o tehnică. Nu! Dar acea piatră mutată milimetric, acea rază de lumină care pătrunde firav, îți schimbă un pic perspectiva asupra modului în care te raportezi la practică. Te așază, te centrează. Desigur, Sensei spune și lucruri care par din domeniul SF pentru mine, cum ar fi: „pune masă”, „folosește tot corpul, nu da doar din mână”, „ai greutatea pe spate și împingi (în față sau ușor în lateral)”, „absorbi lovitura”, „rostogolește-te”. 🙂 Chestii complicate! 🙂
Ninjutsu este un proces necesar, nu o metodă livrată pe repede-înainte. Lucrurile încep să devină serioase și hazlii de multe ori, când, la antrenament, ești pus față în față cu propriile frici. Bunăoară, mă confrunt de ceva vreme (vreo 6 luni conștientizate) cu teama de rostogoliri. În ultimul an și ceva am tot căzut la antrenamente ba în cap, ba în față, ba în genunchi, ba în cot, ba în umăr. În general, pe unde am identificat o bucată de corp în stare bună, acolo am căzut. 🙂 Nu m-am lovit rău, dar mi-a intrat în sistem informația că nu sunt în stare. Și a început să îmi fie frică. Rău! Nu neapărat de lovitură sau de durerea în sine că pe astea le suport. Când vine vorba despre rostogoliri mi se strânge corpul. Fix înainte să pornesc rostogolirea. Plec la drum cu o mică ezitare. Cu frică. Și atunci simt cum se rigidizează corpul și se blochează respirația. Și bineînțeles, plecând cu frică și cu frâna de mână trasă, mă duc prost. Asta mi se întâmplă indiferent dacă fac rostogolirea de jos, de la firul ierbii, sau de sus.
În unele momente ale vieții am sentimentul despre mine că sunt foarte proastă (eu sunt într-un astfel de moment al vieții mele). Sigur, e total neconformă această credință cu toate doctrinele despre iubirea de sine, stima de sine și toate celelalte. Însă uneori pare că pur și simplu nu mă pot poziționa altfel în raport cu mine însămi. Nici măcar n-am nevoie de o oglindă care să-mi contureze chipul tâmp și ideile și mai cretine care-mi trec prin minte. Idei pe care, de foarte multe ori, le mai pun și în practică. Pentru că, pur și simplu, nu mă poți abține. 🙂 Mi-am adus aminte de o carte a lui Martin Page – „M-am hotărât să devin prost” – pe care am citit-o cu mult timp în urmă. Titlul e suficient de sugestiv pentru ceea ce experimentez în acest moment.
- O seară de calitate și caritate – 19 aprilie 2026, The PUB Universității. Artiști norvegieni și români pe aceeași scenă cu inima deschisă pentru fapte bune - aprilie 16, 2026
- Psihologul Muzical (ediția 1225 – 11.04.2026): Eugen Mihăescu, Radu Gheorghe și Eugen Cristea, Top Nonconformist Lost & Found - aprilie 16, 2026
- Din jurnalul unui ninja (110): Lecția de Ma-Ai a unui gândac 🙂 - aprilie 11, 2026
