Din jurnalul unui ninja (111): Între control și curgere: când mintea opune rezistență, corpul se rupe

aprilie 21, 2026

Mai nou, la antrenamente îmi revine obsesiv în minte un set de întrebări pe care le adresez colegului de antrenament cu oarece mirare și cu nevinovăția și curiozitatea unui copil care face primii pași fără să înțeleagă cum. Acestea sunt:

De ce nu cazi? De ce nu te dezechilibrezi? De ce vii după mine? De ce NU vii după mine? De ce nu te miști? De ce nu se îndoaie brațul tău, e defect, nu? De ce nu te tăvălești pe jos de durere? De ce ești încă în picioare? De ce am ajuns eu jos și nu tu?

Toate aceste întrebări au același răspuns: pentru că nu aplic tehnica în mod corect. Pentru că încă sunt deficitară la capitolul coordonare. Acest dans între mintea care crede că a făcut ce trebuie dar „adversarul” nu a înțeles, și corpul care simte hibele în modul în care execută tehnica, este fascinant. Pentru simplul motiv că te ajută să conștientizezi unde mai ai de lucru (și eu am o grămadă). Sunt conștientizări interioare, tăcute dar foarte clare. Mintea știe teoria foarte bine, corpul simte unde nu este aplicată corect tehnica. Desigur, dacă mintea ar știi cum să „repare” problemele, situația ar fi simplă. Dar mintea mea cunoaște teoria, vede problemele și se uită lung la ele pentru că nu are o soluție clară. Măcar dacă ar exista o minimă dorință de colaborare între minte și corp… dar nu… Mintea vrea control total.

Îmi amintesc acum un citat: „Nimic nu poate distruge fierul, în afară de propria lui rugină. La fel cum nimic nu îl poate distruge pe om în afară de propria lui minte”. Cu alte cuvinte, „boala” vine din interior. În practică, un luptător nu cade pentru că adversarul este mai puternic. Cade pentru că, în interior, ceva a cedat deja: a apărut frica (și s-a blocat respirația), a apărut furia (și a devenit previzibil), a apărut orgoliul (și a devenit rigid), a apărut îndoiala (și și-a tăiat inițiativa). Asta este „rugina” omului. La antrenamente am înțeles că dacă mintea este instabilă sau în ceață, nicio tehnică nu te salvează. O minte limpede înseamnă o mișcare naturală, fluidă, simplă, eficientă. Dintr-o minte tulburată rezultă o mișcare grea, întârziată, sacadată.

În momentul în care mintea ta nu mai opune rezistență, corpul curge. Iar când există fluiditate, conflictul fie se dizolvă, fie se rezolvă cu minim de efort.

Fierul ruginește când stă. La fel, mintea „se strică” atunci când nu este folosită eficient, când rămâne blocată în aceleași tipare, când se hrănește din aceleași emoții/stări repetate. Acesta este motivul pentru care practica constantă nu este doar antrenament fizic. Înseamnă curățare de reacții automate, ajustare fină a percepției, menținere a „ascuțimii” interioare.

L-am auzit des pe Sensei referindu-se la conceptul de mushin. În fine, nu știu dacă am înțeles eu corect ideea, dar se referă la o minte care nu rămâne agățată. Înseamnă fără frica, teama care îți blochează corpul, fără furia care te orbește, fără gânduri inutile care întârzie acțiunea. Într-un fel, înseamnă o minte ca apa: reacționează, dar nu rămâne blocată.

Dar să fii ca apa nu e ușor. De fapt, cum este apa?! E fluidă, fără formă sau cu orice formă, e maleabila, e blândă dar e și dură, e nerăzbunătoare, e calmă, e răbdătoare. Apa devine agitată atunci când există o provocare externă (vânt, cutremur, etc). Pare simplu, nu?! Problema este că apa, pentru om, nu e neapărat un mediu familiar. Deși, paradoxal, suntem în mare parte apă, așa cum ne tot repetă Sensei. Dar disponibilitatea acestei substanțe de a fi în atâtea feluri, e ciudată pentru mintea omului. Sau cel puțin pentru a mea.

Când te enervezi și dai cu pumnul într-un zid, într-un lemn, în pământ, te alegi cu vânătăi, cu durere. Dacă te joci cu focul, te arzi, te doare. Este mult mai ușor de relaționat, de înțeles astfel de elemente pentru că există o reacție fizică la contactul cu ele. Doar aerul te ignoră când încerci să îl iei la pumni pentru a-ți descărca nervii.

Însă, cu apa e altă poveste. Dacă lovești apa, ea te „înghite”, te învăluie, te învelește, te „conține”. Apa e un mediu al răbdării, al calmului, al infinitului. Și e foarte greu de înțeles și de asimilat această calitate. Mai ales când ai o relație stranie cu apa, așa cum e cazul meu. Eu știu într-un fel să înot. Adică, înot atât cât să spun un Tatăl Nostru ca să nu mor așa ca prostul… 🙂

Apa rupe logica minții. O lovești dar ea nu se opune. Insiști, atunci te obosește apa pe tine. Te agiți, atunci te absoarbe. Și aici apare disconfortul: nu mai ai cu cine să te lupți. Pentru mintea umană, asta este extrem de frustrant. Pentru că mintea vrea opoziție, vrea să simtă că există ceva de învins. Apa nu câștigă prin forță, ci prin continuitate și adaptare. La antrenamente, am învățat că „a fii ca apa” poate însemna: să nu intri în forța adversarului, să nu te blochezi într-o tehnică, să nu insiști când ceva nu curge. Schimbi direcția, nu crești forța.

Când nu e „apă”, reacțiile omului sunt: mă împinge – împing înapoi; mă atacă – atac; mă respinge – forțez. Asta înseamnă o minte rigidă. Aceasta este „rugina”. Corpul știe deja că în apă nu te salvează forța, ci relaxarea. Dacă te încordezi, te scufunzi. Dacă te lași, plutești. Este una dintre cele mai brutale lecții pe care le-am învățat la ninjutsu. Și mi-a fost predată fără cuvinte.

În fine, o să mai adresez o vreme întrebările de mai sus pentru că mai am mult de lucru… cu mine. Dar, la un moment dat, sper să determin corpul și mintea să lucreze împreună. 🙂