Din jurnalul unui ninja (116): Trei zile cu Kacem Zoughari – despre lumină, percepție și curgere

iunie 7, 2026

În Occident, când vorbim despre cineva care „strălucește”, ne gândim adesea la carismă, la prezență puternică, la cineva care atrage atenția asupra sa. Există astfel de oameni care luminează pentru că ocupă tot spațiul. Dar există și oameni care luminează pentru că îi ajută pe ceilalți să își găsească propriul spațiu. Iar diferența este enormă între cele două categorii. Kacem Zoughari face parte din a doua.

Pe 8 Martie, am primit un mărțișor special: o insignă care are pe ea ideograma „Kagayaku” (輝). Am fost curioasă să văd ce înseamnă acest cuvânt în limba japoneză. Am aflat că se traduce prin „a străluci” și mi s-a părut fascinant modul în care privesc japonezii acest concept. De atunci, m-am gândit mult la acest cuvânt și la ideograma în sine și mi-am dat seama că nu toate luminile sunt la fel. Unele te orbesc, altele te încălzesc. Unele îți cer să le privești. Altele te ajută să vezi mai departe. Iar din când în când, întâlnești persoane care prin prezența lor îți însuflețesc propriul spațiu și ți-l fac mai viu (pe astea e bine să nu le pierzi). Poate că aceasta este forma de strălucire pe care filosofia ninpo încearcă să o cultive: nu lumina care domină, ci lumina care călăuzește.

Când intră în sală/dojo, Kacem Zoughari nu se impune prin autoritate sau spectacol. Kacem creează spațiu. Ceva din atitudinea lui îți șoptește: „Există suficientă lumină aici încât să poți vedea singur”. Kacem Zoughari strălucește fără să alunge toate umbrele. Oferă suficientă lumină astfel încât adevărul să poată fi văzut fără să distrugă misterul, profunzimea și drumul pe care fiecare practicant trebuie să îl parcurgă singur.

În preajma lui Kacem Zoughari nu simți presiune. Nu simți nevoia să demonstrezi ceva. Nu te simți eclipsat. Dimpotrivă. Prezența lui creează condițiile în care fiecare devine puțin mai prezent, mai atent, mai viu. Lumina lui Kacem nu este un refector care te orbește. Este mai degrabă lumina unui felinar. Și atenție… un felinar este extrem de personal, este lumina blândă pe care ochii o pot primi. Felinarul luminează suficient cât să vezi următorul pas. E ca și când îți spune: „Uită-te mai atent la ceea ce este posibil”. Mi-a luat ceva până am înțeles toate aceste lucruri despre Kacem.

Există și aici o legătură frumoasă cu ideea de „nagare (curgere)”, care a fost tema seminarului. Apa limpede reflectă lumina fără să o rețină pentru sine. Cu cât apa este mai agitată, cu atât reflectă mai puțin cerul. Kacem Zoughari îmi lasă impresia că strălucește tocmai pentru că a devenit suficient de limpede încât ceva din experiența, cunoașterea și umanitatea lui trece prin el fără prea multe distorsiuni. Atunci când pășește în dojo, nu simți doar competență tehnică. Simți claritate. Iar claritatea are propriul ei fel de a lumina. Și simți siguranță în preajma lui pentru că vezi că lumina lui nu te va împinge în față înainte să fii pregătit, dar nici nu te va lăsa să rămâi blocat unde ești.

În timpul seminarului, mi-a venit în minte un cuvânt pe care l-am întâlnit într-una dintre cărțile citite despre ninjutsu, aikijutsu, arte marțiale tradiționale… Este vorba despre Kankaku (感覚) care mi-a rămas în memorie pentru că este unul dintre acele cuvinte japoneze aparent simple, dar care devin tot mai profunde pe măsură ce practici. Și mi se pare că acest seminar mi-a oferit șansa să găsesc sensuri și mai profunde în el.

În dicționar, înseamnă: senzație, percepție, simț, sensibilitate, intuiție. Kanji-urile sunt interesante: 感 (kan) = a simți, impresie, emoție; 覚 (kaku) = conștientizare, percepție, trezire.

Împreună, nu descriu doar informația primită prin simțuri, ci capacitatea de a percepe direct și viu ceea ce se întâmplă. În artele marțiale tradiționale, după ce tehnica este învățată, accentul începe să se mute spre simțirea distanței, a ritmului, a intenției, a momentului potrivit. Începi să nu mai gândești: „Adversarul face tehnica X, deci eu aplic tehnica Y”. Pur și simplu simți că ceva se schimbă în atitudinea celuilalt și corpul tău răspunde. De aceea mulți maeștri spun că tehnica este doar vehiculul. Scopul final este dezvoltarea percepției.

Și cred că se leagă foarte bine de tema seminarului: „Nagasu, Inasu și Nori”. Pentru că trebuie să îți dezvolți capacitatea de a percepe fluxul. Nu poți curge cu ceva ce nu percepi. Nu poți devia ceva ce nu simți. Nu poți „călări” atacul adversarului dacă observi totul prea târziu. Adaptarea este unul dintre cuvintele cheie în ninpo. În fine, nu știu dacă analogia mea este corectă, dar e ceva ce m-a pus pe gânduri în timpul seminarului și părea că se leagă. Dar e posibil să greșesc.

Când scriu aceste rânduri sunt încă sub influența celor trei zile de seminar. Încă simt în corp tehnicile exersate, încă îmi răsună în urechi sfaturile oferite cu blândețe de Kacem Zoughari. Am trăit cele trei zile de seminar cu „foame” de cunoaștere. Și mă bucur să constat că am rămas încă un copil. Totul mă uimește și mă face să privesc lumea cu alți ochi. M-am simțit de multe ori ca un copil care vede pentru prima dată curcubeul, o frunză care cade, o furnicuță cu un grăunte în spate și este uimit peste măsură de tot ceea ce vede. Poate că acesta este marele câștig al seminarului pentru mine: faptul că nu mi-am pierdut entuziasmul de a descoperi, de a învăța. Că încă nu le pot face, asta e partea a doua, dar ține doar de mine să reușesc.

Vineri, 5 iunie – emoții

M-am bucurat să văd sala de judo a liceului „Mircea Eliade” neîncăpătoare în prima zi de seminar. M-a bucurat nespus de mult revederea cu colegii veniți din alte orașe, chiar și din alte țări.

Nu știu dacă este doar o coincidență (nu am întrebat), dar prima zi a seminarului a căzut anul acesta între două repere care par să vorbească aceeași limbă: Ziua Învățătorului și World Environment Day. Ambele sunt sărbătorite pe 5 iunie. Poate că nu există un moment mai potrivit pentru a începe un seminar despre Nagare și Ma-Ai decât o zi dedicată profesorilor și naturii. Una ne amintește de cei care ne luminează drumul, cealaltă de cel mai vechi profesor pe care l-a avut vreodată omul – natura. Iar între ele se află budo, o cale pe care înveți să observi, să te adaptezi și să curgi asemenea apei.

Vineri, am făcut taijutsu (tehnici de mână goală). Vă întrebați, probabil, dacă mi-a ieșit vreo tehnică… Nu, nu mi-a ieșit. Am încercat, am exersat. M-am străduit. Dar coordonarea mâinilor cu picioarele este încă deficitară. „A pune masă” este încă o necunoscută pentru mine. Kacem Zoughari este de o blândețe rară. Atât în felul în care explică, precum și în felul în care exemplifică. Kacem nu te trântește jos. Cu Kacem „curgi”, sau mai bine zis „te scurgi” până jos, te așezi jos și pare că o faci de bună voie, deși tu nu-ți dorești asta. N-aș știi să explic exact cum.. Este folosită și gravitația, este și un dezechilibru, este și un câmp care te trage în direcția decisă de el, un soi de zig-zag pe care îl simți în zona plexului solar și care îți mută centrul ba la stânga, ba la dreapta. Kacem nu folosește forța, de multe ori nici nu simt priza pe mâna mea. Și cu toate astea, ajung jos de fiecare dată. Mereu cu aceiași mirare copilăroasă în privire. La un moment dat, îmi venea să spun: „mai fă o dată! Și încă o dată… și încă o dată!”. Ca un copil pe care îl arunci în sus și îți cere să repeți gestul doar-doar reușește și înmagazinează și păstrează senzația aceea pentru totdeauna. E poetic, jur! 🙂

Mi-a fost teamă că la finalul acestui curs de taijutsu, o să rămân cu o frustrare. Dar spre bucuria mea, a rămas cu mine o dorință vie de a învăța. Cumva, am putut să trec peste dezamăgirea de moment și m-a bucurat acest lucru pentru că mi se întâmplă rar. Mă însoțește și acum dorința de a reuși să aplic cândva și eu astfel de tehnici. Sau măcar să îmi coordonez mâinile cu picioarele. Poate, cândva. Nu abandonez ideea! 🙂

Prima zi de seminar a fost o adevărată lecție despre momentul în care încetezi să împingi împotriva curentului și începi să lucrezi cu el.

Sâmbătă, 6 iunie -apa sfințită

Am plecat spre casă cu vorbele lui Constantin Noica în minte: „Dezordinea omului este izvorul său de creație” .

Nu trăim în linii drepte. Nu gândim în linii drepte. Nu iubim în linii drepte. Nu învățăm în linii drepte. Suntem plini de contradicții, temeri, impulsuri, întrebări și căutări. Din această dezordine apare creația. Nu din perfecțiune. Nu din control absolut. Nu dintr-un sistem închis.

Mulți își imaginează că un maestru de arte marțiale este cineva care a eliminat haosul. Dar dacă te uiți atent la practicanții foarte buni, observi ceva interesant. Ei nu elimină haosul. Ei învață să se miște în el. Asta este o diferență uriașă. Când Kacem Zoughari demonstrează o tehnică, rareori urmează o schemă rigidă.

De cele mai multe ori ai impresia că: atacul vine dintr-o parte; corpul se adaptează; apare un dezechilibru; tehnica se transformă; apare altă oportunitate; totul continuă să curgă. Nu vezi o succesiune mecanică. Vezi un proces viu.

În școlile moderne există adesea tentația de a transforma totul într-o formulă: dacă face A, răspunzi cu B; dacă face C, răspunzi cu D.

Asta funcționează până când apare ceva neașteptat. Și viața are obiceiul să ne surprindă. Atacul real este dezordonat. Emoțiile sunt dezordonate. Corpul este dezordonat. Lumea este dezordonată. De aceea, poate, școlile vechi insistă atât de mult pe adaptare.

E ca atunci când privești o pădure. La început vezi dezordine: crengi, frunze, rădăcini, umbre. Apoi începi să observi că există o ordine mai profundă. Nu una geometrică. Nu una impusă. Ci una organică.

Poate că Kacem Zoughari nu încearcă să elimine dezordinea din fața elevului. Poate că încearcă să-i ofere o fereastră prin care să o privească altfel. Pentru că atunci când înțelegi fluxul, haosul nu mai pare haos. Începi să vezi modele. Ritmuri. Respirații. Legături.

Poate că adevărata măiestrie nu este să transformi haosul în ordine. Poate că este să descoperi ordinea care exista deja în interiorul haosului.

Iar când privești anumite demonstrații ale lui Kacem Zoughari, exact asta ai impresia că se întâmplă: pentru câteva clipe, cineva ridică un colț al cortinei și îți arată că dezordinea și armonia nu sunt opuse. Sunt două fețe ale aceluiași flux.

I accept chaos. I wonder if it accepts me…

Este important să recunoști că nu ești centrul universului, că există forțe mai mari decât planurile, voința și certitudinile tale. Un începător încearcă să controleze totul: tehnica, distanța, adversarul, rezultatul. Un practicant matur începe să înțeleagă că deși nu poate controla totul, poate să se adapteze situațiilor. Acceptarea haosului nu înseamnă că îți place tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Înseamnă că nu mai consumi energie negând realitatea. Iar tehnica vie începe exact în acest moment. Nu când totul merge conform planului, ci când planul încetează să mai fie suficient. Dacă este o idee cu care am rămas la finalul acestei zile, aceasta este: Nu încerca să învingi haosul. Învață să curgi cu el. Poate că acesta este unul dintre motivele pentru care seminariile lui Kacem Zoughari sunt atât de vii. Nu îți arată o lume perfect ordonată. Îți arată cum să găsești ritm, direcție și claritate într-o lume care nu va fi niciodată complet ordonată.

Azi, am lucrat atât tehnici de mână goală, cât și cu arme (bokken). La un moment dat, am făcut ceva bine. Mi-am dat seama că ceva a fost bine pentru că am simțit mai puțină tensiune în corp și am simțit fluiditate în mișcare. Am aruncat o privire scurtă spre Kacem și l-am văzut zâmbind și surprins plăcut de faptul că făcusem ceva bine. Chiar a exclamat „Not bad!” Și apoi mi-a spus să mențin poziția și mi-a arătat continuarea. Într-un fel, i-am înțeles surprinderea. Și eu aș fi fost mirată dacă m-aș fi surprins pe mine făcând ceva bine, dar mie încă nu mi s-a întâmplat. 🙂 Am tendința să fiu mult mai aspră și critică cu propria persoană.

Sâmbătă, am lucrat cu Cătălin, căruia îi mulțumesc pentru amabilitate și răbdare. Ne-am întâlnit adesea la seminarii de la Băcău și Iași, precum și din București, dar am lucrat foarte puțin împreună până acum. La un moment dat, exersam ceva care presupunea un dezechilibru. Dar pentru că posed o oarecare flexibilitate, e mai greu să fiu dezechilibrată. Chiar trebuie să aplici corect tehnic pe mine, ca să iasă bine exercițiul. Și nouă nu ne ieșea și pace. Când a venit Kacem la noi, i-am spus că atunci când Cătălin aplică tehnica mă ajută flexibilitatea și nu mă dezechilibrez, dar când o aplică el nu mă mai ajuta nimeni și nimic. 🙂 Replica lui Kacem a fost genială: „Pentru că eu te ascult, el nu te ascultă”. Mi-a mers direct la casa sufletului. Adevărul e că nu prea mă ascultă nimeni decât atunci când e cam târziu. 🙂

La un moment dat, când a venit Kacem să vadă cum ne descurcăm, a scos din kimono o sticluță cu pulverizator și mi-a spus să întind palmele apoi a pulverizat apa magică peste ele. Mirosea foarte frumos a lămâie, iar când am apropiat palmele de față pur și simplu mi-a desfundat sinusurile. 🙂 A fost un gest simplu, care a picat la fix într-o după-amiază caniculară și mi-a dat un boost de energie. Și parcă după aceea tehicile se legau mai bine. Cine știe… o fi fost apă sfințită sau magică… cert e că mi-a adus o stare de bine. 🙂 Pentru care, mulțumesc! 🙂

Duminică, 7 iunie – ultima zi

Am zâmbit când am descoperit că ultima zi a seminarului coincide cu Ziua dedicată exploratorului american Daniel Boone. Poate că nu există o legătură directă între pionierul frontierei americane și vechile școli japoneze de budo, dar simbolic, ambele vorbesc despre aceeași nevoie fundamentală: aceea de a învăța să observi, să te adaptezi și să găsești drumul înainte într-un teritoriu necunoscut. În cultura populară, Daniel Boone a rămas ca exploratorul care a traversat teritorii necunoscute, a deschis drumuri și a trăit ani întregi la limita dintre civilizație și sălbăticie. Ce mi se pare interesant este că, dincolo de mitologie, Boone nu era celebru pentru forța brută. Era apreciat pentru: capacitatea de observație; orientarea în teren; adaptabilitate; citirea urmelor și a mediului; supraviețuire în condiții dificile. Un explorator adevărat nu pornește la drum fiind sigur de rezultat. Pornește știind că harta este incompletă. Iar asta este valabil și pentru frontiera americană, și pentru budo, și pentru orice călătorie interioară. 🙂

Când intri la antrenament, nu știi întotdeauna ce vei descoperi despre tine. Poate descoperi o rigiditate. Poate o frică. Poate o grabă. Poate un orgoliu. Poate, dimpotrivă, o resursă despre care nu știai că există.

Și exact ca un explorator, nu poți primi harta completă înainte de plecare. Trebuie să mergi. Trebuie să observi. Trebuie să greșești. Trebuie să te adaptezi.

De fiecare dată când crezi că ai înțeles o tehnică, apare o nuanță nouă. De fiecare dată când crezi că ai înțeles o lecție, apare un context diferit care o pune la încercare.

În acest sens, dojo-ul seamănă mai mult cu o frontieră decât cu o sală de clasă. Nu intri acolo ca să confirmi ceea ce știi. Intri ca să descoperi ceea ce nu știi încă. Harta nu este niciodată completă, iar drumul nu este niciodată același. Poate că de aceea continuăm să revenim pe tatami: nu pentru a găsi răspunsuri definitive, ci pentru a descoperi mereu un nou teritoriu.

Azi, am lucrat mai mult cu sabia. În simplitatea tehnicilor repetate astăzi, se ascunde un univers întreg. Mi-a plăcut foarte mult partea de sabie. La pauză, eram cu toții istoviti, dar cu zâmbetul pe buze. Apoi, a venit o doamnă care a spus că ea are sala de la 13.30 până la 15.30. Așa că pauza noastră s-a prelungit cu două ore. Inițial, m-am gândit că îmi prinde bine o astfel de pauză. Dar oboseala acumulată și căldura excesivă m-au cam doborât. Așa că în ultimele două ore ale seminarului (care au fost dedicate tehnicilor de mână goală) mi-a fost foarte greu să mă concentrez și să rețin ceva.

După aceste trei zile de seminar, am rămas cu sentimentul că, pentru mine, totul a mers mai bine, tehnicile au curs mult mai bine. Sau ca să fiu mai exactă: am simțit mai puțină tensiune în corp, în unele momente m-am mișcat mai fluid. Și chiar dacă nu mi-au ieșit tehnicile corect, rămân cu senzația că ceva a mers mai bine, că s-au mai așezat puțin „cărămizile” în interiorul meu.

M-a bucurat nespus de mult revederea cu colegii mei din Suedia, precum și cu cei din celelalte orașe ale țării. Este mereu o plăcere să ne antrenăm împreună. Sper din tot sufletul să mai avem astfel de ocazii! Până atunci, vă urez tuturor: spor la antrenamente! 🙂