Empatia devenită spectacol… Cât costă să te simți un om mai bun? 10 lei!

august 25, 2026

302

Mă șochează disponibilitatea oamenilor de a mima sentimente autentice, cum ar fi grija față de semeni, generozitatea, empatia…. Ieri, am văzut ceva care m-a revoltat teribil pentru că a atins în mine convingeri profunde, pe care eu le consider sacre. Am avut mai multe drumuri de făcut, iar unul dintre ele includea farmacia de la colțul străzii. În fața farmaciei, era un om al străzii (aspect neîngrijit, murdar, cel mai probabil cu ceva băutură la bord, foarte vesel și dispus la dialog). Mi-a atras atenția cartonul frumos desenat în culori și am invidiat sincer caligrafia omului. Mesajul de pe carton mi-a adus zâmbetul pe buze: „Vreau un Ferrari” și un „I love” (stilizat cu o inimioară roșie cu ochi și un zâmbet larg). Pe spate, scria sec Porsche. Nici măcar nu e pretențios, se mulțumește cu oricare dintre cele două mașini. Se vedea că muncise mult la realizarea acelui carton. El sau altcineva. Când m-am apropiat suficient, omul m-a abordat direct: „Vă rog… îmi dați 10 lei să-mi cumpăr și eu un Ferrari?”. Recunosc, nu i-am dat. Dar, „omul măcar știe ce vrea! E bine să ai idealuri înalte în viață!”, mi-am zis eu în gând în timp ce intram în farmacie.

Farmacista era ușor exasperată. „Aoleu! Iar a venit ăsta care vrea să își cumpere un Ferrari… Ne sperie clienții!”. „Omul știe ce vrea”, zic eu amuzată. Farmacista: „Este incredibil câți oameni s-au oprit ieri și i-au dat câte 10 lei. Doar eu am numărat 25, dar au fost și alții pentru că i-au văzut colegele mele. L-am văzut apoi ducându-se să își cumpere băutură. Și azi au fost mai bine de 10 persoane. Zâmbesc la el, îi dau 10 lei, îi fac o poză. Poate ne trezim cu o coadă ca la merdenele aici, asta ne lipsește!”.

Mărturisesc că mă gândisem și eu să îi fac o poză, dar am renunțat imediat la idee. În primul rând, nu m-am simțit niciodată confortabil să fotografiez oamenii pe stradă și apoi să public imaginile. Apoi, ceva îmi dădea cu virgulă în această poveste. Ar fi frumos ca toți oamenii străzii să fie atât de creativi… Creativitatea te poate scoate din multe belele.

Dar tocmai aici ceva nu se lega. Și nu mă refer la faptul că omul cerea bani pentru un Ferrari. Nu cred că vreunul dintre cei care îi întindeau bancnota de 10 lei își imagina că, dacă mai stă omul vreo două săptămâni în fața farmaciei, îl vom vedea parcând un 296 GTB între două Dacii răsuflate. Gluma era evidentă. Tocmai de aceea funcționa.

Dar mă întreb: ce cumpărau oamenii aceia cu 10 lei? Poate două minute de bună dispoziție. Poate o fotografie amuzantă. Poate o poveste pentru Facebook: „Uite ce cerșetor simpatic am întâlnit azi!”. Și, odată cu toate acestea, poate cumpărau și ceva mult mai valoros: senzația că sunt oameni generoși. Numai că generozitatea nu este o bancnotă pe care o dai atunci când cineva reușește să te distreze.

M-am uitat din nou la carton. Cine îl făcuse? Omul respectiv? Foarte posibil. Altcineva? La fel de posibil. Cineva care descoperise că un om murdar, vesel și probabil băut, ținând în brațe un carton colorat pe care scrie „Vreau un Ferrari”, produce bani mult mai eficient decât unul care stă pur și simplu cu mâna întinsă? Nu știu.

Și tocmai acesta este lucrul care mă neliniștește. Pentru că nici cei care îi dădeau bani nu știau. Nu știau cine este omul. Nu știau unde ajung banii. Nu știau dacă are o dependență. Nu știau dacă este exploatat de cineva. Nu știau dacă desenase el cartonul sau îl primise gata făcut. Nu știau aproape nimic despre ființa umană din fața lor. Dar zâmbeau, îi dădeau zece lei și îi făceau o fotografie. Omul devenise conținut. Și poate că tocmai aici începe forma de empatie care mă sperie cel mai mult: empatia care are nevoie de spectacol. Suferința obișnuită nu ne interesează prea tare. Nu e suficient de creativă. Nu are o inimioară roșie și nu cere bani pentru Ferrari. Trecem zilnic pe lângă oameni care au nevoie de ajutor. Uneori nici măcar nu trebuie să-i căutăm pe stradă. Sunt colegii noștri, vecinii noștri, prietenii noștri. Oameni cărora poate nu le trebuie zece lei. Le trebuie o întrebare pusă fără grabă: „Ești bine?”. Le trebuie cineva care să observe că nu sunt bine chiar și atunci când răspund că sunt. Dar asta presupune timp. Atenție. Uneori răbdare. Uneori chiar inconvenient. Și, mai ales, nu prea ai ce fotografia. Zece lei sunt mult mai simpli. Îi dai, zâmbești, eventual faci poza, pleci și pentru câteva minute ai sentimentul reconfortant că lumea este puțin mai bună și că ai contribuit și tu la asta.

Poate că omul din fața farmaciei chiar și-a desenat singur cartonul. Poate că ideea îi aparține în întregime și a descoperit, cu un remarcabil instinct de marketing, că un Ferrari aduce mai mulți bani decât clasica pancartă cu „Mi-e foame”. Dacă este așa, trebuie să recunosc: omul a înțeles ceva esențial despre noi. Nu ne-a vândut povestea lui. Ne-a vândut povestea pe care voiam noi s-o spunem despre noi înșine.

P.S. Am făcut fotografia astăzi. Cartonul fusese abandonat pe jos. Am profitat și l-am fotografiat.