Din jurnalul unui ninja (126): Despre arta de a cădea și responsabilitatea de a rămâne în picioare

octombrie 15, 2026

De ceva vreme mă macină o întrebare: ce înseamnă să fii un uke bun? Dar mai ales, sunt eu un uke bun? Oare, am înțeles eu bine care este rolul unui uke? Răspunsul cred că este mai nuanțat decât un „da” sau un „nu” spus sec. Motivul pentru care am început să îmi pun aceste întrebări tot mai apăsat, este că de-a lungul timpului am tot auzit colegi spunând (mai mult oftând în glumă, ca să fiu sinceră 🙂 ): „Cum naiba se face că lucrez cu tine tocmai la o tehnică articulară?!” sau „Uff!! Păi, cu tine nu-mi iese!”. Și când aduni o trăistă de astfel de replici, e musai să te uiți cu sinceritate la tine.

Poate că nu sunt cel mai comod uke. Uneori cad greu. Alteori nu cad deloc. Nu pentru că vreau să demonstrez ceva (departe de mine acest gând), ci pentru că trupul meu găsește, înaintea minții, un loc în care echilibrul încă există. E suficientă o repoziționare a tălpii piciorului, sau a bazinului, sau o coborâre, ceva ce din exterior poate fi aproape insesizabil, dar care pe mine mă reechilibrează. Nu-mi propun să fac aceste mișcări, constat post factum că le-am făcut (și de multe ori mă mir și eu de capacitatea de reechilibrare a propriului corp). Și, în timp, am observat că nu le fac haotic ci atunci când sesizez breșe în flowul dictat de „adversar” (când simt libertate de mișcare). Pe scurt, le fac când simt că pot. 🙂

Învăț însă că rolul meu nu este nici să ofer victorii gratuite, nici să pun piedici. Este să fiu un partener sincer. Pentru că, în cele din urmă, o tehnică nu devine corectă doar fiindcă uke a căzut. Și nici un uke nu devine bun doar fiindcă a rămas în picioare.

Ne spune Sensei adesea că termenul japonez uke (受け) provine din verbul ukeru, care înseamnă „a primi”, „a accepta”, „a recepta”. În practica cu partener, uke este cel care primește tehnica, în timp ce tori (sau nage, în anumite discipline) este cel care o execută. Sensei insistă mereu și subliniază faptul că fără un atac credibil, tori poate executa o mișcare impecabilă din punct de vedere estetic, dar care nu demonstrează neapărat eficiență marțială.

De regulă, eu sunt uke la antrenamente. Și mărturisesc că am învățat multe din această postură. Mai ales despre propriul corp. Am o oarecare flexibiliate (la modul cel mai sincer, habar n-am dacă-i mare sau medie sau comună, dar există). Am învățat, în timp, care sunt limitele mele de rezistență, am învățat cum reacționează corpul meu în diverse ocazii. Am început să conștientizez cum se reorganizează corpul meu pentru a se reechilibra când este sub presiune. Mi-am dat seama că nu o fac conștient, ci cel mai probabil o fac de frică să nu cad. Deci, involuntar mă opun căderii. Am văzut și că atunci când lucrez cu cei avansați și exercițiul curge firesc, frica de cădere nu mai este în prim plan și accept să cad. Ba mai mult decât atât, simt când mâna, umărul și coloana mea sunt blocate, nu există tensiune sau durere în articulații și cad pentru că nu mai am de unde să mă opun (nu neapărat că vreau 🙂 ).

Tot mai des, îmi dau seama doar din modul în care colegul aplică o priză pe mâna mea, dacă este încordat, dacă umerii îi sunt tensionați, aud cum respiră, ba chiar știu și poziția picioarelor și a spatelui lui. Ceea ce mi se pare fascinant. Nu aș fi crezut că este posibil să poți primi atâtea informații doar din faptul că cineva te-a prins de mână.

Am observat că atunci când un coleg compensează prin forță faptul că nu iese tehnica, și încep să simt durere în încheietură, apare frica, mi se blochează respirația sau devine sacadată iar privirea și toată atenția mea se mută în punctul acela dureros. Îmi spun atunci în gând să respir pentru că știu că dacă o fac mi se detensionează corpul și durerea nu mai este atât de enervantă, dar nu pot trece peste acel moment și cad (de durere și de nervi pe propria incapacitate de a respira).

Ok. Adevărul este că din postura de uke am învățat foarte multe… despre mine. Până aici reiese că sunt un uke… egoist. 🙂

Curgerea și golurile

Cu un partener experimentat, tehnica este o continuitate. Nu simt nevoia să mă opun, pentru că nu am de unde dar și pentru că nu sesizez hibe în tehnică. Cu un partener care încă învață, descopăr întreruperile acelei continuități. Și atunci apare dilema: Ce face un uke bun când simte golul? Îl umple singur, ca să îi iasă tehnica partenerului? Sau îl lasă să existe, pentru ca partenerul să îl descopere? Este o întrebare care depășește artele marțiale. Pentru că vorbește despre sinceritate, încredere, responsabilitate și despre diferența dintre a ajuta pe cineva să reușească și a-l ajuta să învețe.

Am observat un lucru la mine. Mobilitatea mea îmi permite să absorb o parte din mișcare fără să îmi pierd imediat echilibrul. De cele mai multe ori ăsta-i punctul în care „moare” exercițiul. De-a lungul timpului, unii colegi îmi spuneau: „Și aici tu trebuie să cazi”… Eu: Unde?! În care parte??” Era cea mai sinceră dilemă pe care o aveam în acel moment. Problema este că dacă nu mă simt dezechilibrată, eu nu știu unde ar trebui să cad. 🙂 Și… mai ales… de ce… 🙂

Printre cele mai des replici pe care le aud la antrenamente se numără și această: „tu te opui pentru că nu vrei să cazi și atunci trebuie să te fac să cazi” (ceea ce de cele mai multe ori duce la folosirea excesivă a forței). De-a lungul timpului, au fost ocazii în care am simțit că în celălalt se naște un soi de instinct de competiție, ceva de genul „nu e după tine, o să cazi oricum”.

E adevărat că nu vreau să cad și îmi dau seama că am dezvoltat niște reacții posturale automate (deși nu mi-am propus neapărat). Când simt că sunt în pragul dezechilibrului, corpul meu ajustează automat postura. Dar nu este o rezistență deliberată. Este un mecanism firesc de menținere a echilibrului pe care l-am rafinat prin antrenamente. Și aici apare întrebarea importantă pentru ideea de a fi uke: trebuie să îmi suprim instinctul de reechilibrare ca să îi permit partenerului să învețe? Bine, nu garantez că pot să domolesc acest instinct, deocamdată doar constat că m-am echilibrat la loc și știu exact cum am făcut-o… Dar pot încerca să stăpânesc impulsul.

Poate că un partener bun de antrenament nu este cel care te face să te simți puternic, ci acela care te ajută să descoperi cât de mult mai ai de învățat. Chiar și atunci când rolul lui este să cadă. Desigur, asta poate părea convenabil pentru mine… Dar mă întreb, la modul serios, dacă colegii de antrenament chiar au ceva de învățat atunci când lucrează cu mine?… Oare, reușesc să ofer partenerului de antrenament exact tipul de feedback de care are nevoie pentru a învăța în acel moment?…

Poate că răspunsul nu stă în numărul de căderi, ci în ceea ce se întâmplă înaintea lor. În acele fracțiuni de secundă în care o priză transmite o informație, o mișcare dezvăluie o ezitare, un umăr rămâne liber sau un corp își găsește din nou echilibrul. Poate că și acestea sunt lecții. Nu întotdeauna confortabile, nu întotdeauna ușor de primit, dar lecții.

Îmi dau seama că am și eu o responsabilitate. Să nu transform capacitatea de reechilibrare într-o formă de orgoliu. Să nu confund sinceritatea cu încăpățânarea. Să nu uit că partenerul meu se află acolo ca să învețe, nu ca să demonstreze că mă poate pune la pământ. Și, mai ales, să înțeleg când trebuie să ofer libertate de explorare și când trebuie să respect cadrul unui exercițiu.

Dar îmi doresc același lucru și de la celălalt: să nu transforme căderea mea într-o victorie personală. Să nu înlocuiască prin forță ceea ce încă nu reușește să construiască prin tehnică. Să fie curios în fața unui dezechilibru care nu s-a produs, nu frustrat de absența lui.

Pentru că, în fond, pe tatami nu ar trebui să existe doi oameni care încearcă să-și demonstreze unul altuia cine are dreptate. Ar trebui să existe doi oameni care încearcă să înțeleagă împreună ceva ce niciunul nu poate descoperi la fel de bine singur. Și poate că aici se află adevărata frumusețe a rolului de uke: să primești nu doar tehnica, ci și responsabilitatea de a participa sincer la învățarea celuilalt. Uneori, asta înseamnă să cazi. Alteori, să rămâi în picioare. Dar niciodată să minți prin propriul corp. Pentru că o cădere oferită gratuit poate ascunde o greșeală, în timp ce un echilibru păstrat sincer poate dezvălui un adevăr. Și dacă, la sfârșitul unui exercițiu, amândoi am descoperit ceva ce înainte nu știam, poate că nu mai contează atât de mult cine a rămas în picioare și cine a ajuns pe tatami. Înseamnă că am căzut, sau am rămas în picioare, cu folos.