Ana Pătan: Țelul e călătoria în sine (articol tradus din revista Gitarre & Bass)

Articol tradus din revista Gitarre & Bass

0
158

Ana Pătan: Țelul e călătoria în sine (articol tradus din revista Gitarre & Bass)

 

Ana Pătan a acordat un interviu revistei Gitarre & Bass.

O adevarata calatorie de autocunoastere prin productia unui album? Intr-adevar, a-ti inregistra propria muzica poate servi ca ghid catre tine insuti. Ana Patan a trecut prin multe pin-a ajunge, dupa zece ani, sa-si lanseze albumul „Spice, Gold and Tales Untold”. Recompensa, a descoperit-o ea pe drumul catre tinta.

„In aceste timpuri, in care un studio de inregistrari obisnuit nu ia decit un minimum de spatiu, ideea unui aparat de inregistrari pe banda magnetica Studer A-800, care necesita o macara sa poata fi transportat peste un balcon intr-o sala de imprimari, este cu adevarat anacronica. Insa Jonas Hellborg, cel care a inregistrat si co-produs albumul Anei, este un cunoscut sustinator al vechilor tehnici analog, si prefera sa lucreze cu sunetul cel mai pur posibil. Exact asa si suna „Spice, Gold and Tales Untold”: neobisnuit de direct, foarte dinamic si natural. Fara nici un fel de machiaj, ca si cum ai fi chiar acolo, cu Ana si a sa trupa, in aceeasi incapere, ascultindu-i. Ana Patan este o cosmopolita simpatica, de origine romana, care a venit in Germania pe la douazeci-si-ceva de ani si este aici de multi ani acasa, chiar daca in prezent locuieste in Suedia.”

„- Ana, cum ajunge cineva sa urmareasca un sound atit de purist?

– Jonas, mentorul meu muzical, imi tot spune sa mentin totul simplu. Si Einstein zicea asa ceva (gen: „daca nu poti explica o teorie intr-un mod foarte simplu, inseamna ca n-ai inteles-o”, n. trad.). Aceasta se poate aplica foarte usor si la muzica, si la modul de inregistrare. Cu anii totul a devenit, tehnic vorbind, tot mai complicat, si indepartat de ideea initiala – sa ne uitam doar la telefoane si scopul lor de-a telefona… In mod ideal muzica mea as vrea sa sune asa de simplu incit ascultatorii sa zica: „A, pai asta pot si eu!” (ride). Si sa sune ca si cum esti in mijlocul trupei care cinta.

– Ati inregistrat live, ce a insemnat asta pentru tine?

– In primul rind, ca a trebuit sa repet extrem de mult si sa pot cinta bine, pina sa putem incepe macar sa inregistram. Si cintecele au trebuit sa treaca prin anumite procese de maturizare pina sa devina suficient de bune. Tot Jonas m-a invatat ca daca un cintec nu poate convinge, prezentat doar cu o chitara acustica drept acompaniament, atunci nu e suficient de bun (el, sau tu). In final aveam multe cintece bune si le-am cintat live de nenumarate ori, ceea ce m-a ajutat sa mi le imprim in subconstient.

– Ai spus la un moment dat ca acest album a facut din tine un alt om.

– E adevarat. E unul din motivele pentru care acest proces a durat asa de mult (zece ani, n. a.), am avut atit de multe de invatat si inteles! In primul rind a trebuit sa invat sa nu fiu asa insistenta, sa am rabdare, sa observ ce vrea sa se-ntimple si unde se-ntilnesc dorintele mele cu realitatea. Apoi, a trebuit sa accept ca principalul e sa faci tot ce poti din ceea ce esti si ai in acel moment. Nu sa te caznesti sa atingi un ceva ce de fapt nici nu exista.

– Asadar, telul e de fapt calatoria in sine?

– E o expresie atit de uzata, dar se potriveste perfect in cazu-asta. La un moment dat am realizat ca pentru mine cea mai buna rasplata din acest proiect sint de fapt toate aventurile, invataturile si avantajele care mi-au reiesit pe parcurs, la punctul in care nici nu mai aveam nevoie de satisfactia lansarii finale a albumului. Faptul ca in final am reusit sa-l impartasesc si cu altii si sa pot vorbi despre el e doar bonus! Binenteles ca finalizarea acestui album e in primul rind un omagiu la adresa acelor oameni care m-au ajutat sa trec peste aceste greutati: Jonas, Devin Townsend, Jonathan Herrera, Zoltan Csörsz, care m-au calauzit si in plan muzical, dar si uman! Mi-au imbogatit muzica intr-un mod asa de generos si gratios, ca nici nu stiu cum le-as putea multumi, decit prin a fi demna de ea! Pe cind ne aflam in ultima faza a productiei, moartea neasteptata, la doar 46 de ani, a fratelui mai mic al lui Jonas, Andreas, m-a trezit la realitatea faptului ca orice proces are un sfirsit, iar viata e atit de scurta! Asadar lansarea acestui album e si un omagiu pentru Andreas, si o reamintire ca totul e trecator, si trebuie finalizat cit e inca timp.

– Cum ai hotarit ce instrumente sa folosesti pe album?

– Nu ma uit la muzica in termeni chitaristici, ci mai mult din punctul de vedere al compozitiei. Daca simt ca un cintec cere un sunet mai agresiv, distorsionat, caut prin cufarul vechi de turnee al lui Jonas si gasesc vreo pedala care sa-mi creeze acel sunet, chiar daca poate nu stiu exact cum sa execut tipare heavy. Pentru mine echipamentul nu e nimic mai mult decit unelte pe care le folosesti sa ajungi cit mai aproape de sunetul pe care vrei sa-l auzi.

– Chiar ai folosit o singura chitara pentru intregul album?

– Da, am urmarit ca toate cintecele, fiind atit de diferite ca stil, sa aiba acelasi sunet. La fel si cu basul, trei muzicieni diferiti au inregistrat cu acelasi instrument. Aceasta chitara Framus Renegade, o am deja mai de mult, e confortabila si are un git relativ subtire, ceea ce pentru mine conteaza cel mai mult la o chitara. De fapt motivul pentru care m-am profilat pe chitara electrica este ca e mult mai usor de cintat decit o acustica! Nu vad de ce sa muncesc din greu cind am de cintat muzica. De aceea am si aceste corzi super- subtiri (0.8, n. a.). Nu ma intereseaza ce zic oamenii de blues despre „sustain” si corzi groase, eu nu-mi doresc decit o chitara usor de cintat, mai ales dupa ruptura de tendon pe care-am patit-o.

– Dar aceasta chitara Framus, ai modificat-o dupa nevoile tale, nu?

– Da, de exemplu cu o tastatura True-Temperament, care mi-a imbunatatit enorm intonatia. Apas uneori prea tare pe corzi, iar aceste taste compenseaza. N-a fost deloc greu sa ma adaptez la noul sistem.

– Ai schimbat si dozele (pick-ups), adevarat?

– Da. Am incercat multe doze, am fost chiar si la fabrica lui Seymour Duncan in Santa Barbara, sa ma sfatuiasca el ce mi s-ar potrivi, iar in final m-am decis pentru Bartollini, acestea fac chiar si corzile mele subtiri sa sune plin si echilibrat.

Dar in final chitara este si ramine o entitate plina de mistere – si de aceea ma si fascineaza! Chiar daca acest instrument ma mai face si acum uneori de ris, si-mi arata in mod nerusinat propriile limite. De fapt nu ma deranjeaza sa am certuri cu ea!

– In astfel de momente noi barbatii ne-am lua o alta chitara…

– …caci, fireste, nu poate fi din vina proprie! (ride). Totul trebuie controlat, nu-i asa? Eu insa nu-mi doresc sa am totul sub control. E mult mai instructiv si interesant cind nu mai simti pamintul sub picioare. Si de fapt, care-i scopul in a face muzica, daca nu te duci unde e periculos?”

sursa: https://metalinjection.net/av/full-album-stream/devin-townsend-streams-new-albums-the-puzzle-snuggles

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here