Anca Lupes povestește despre Costinești

septembrie 18, 2008

Mesaj din 18 septembrie 2008
Acu’, daca tot zisesi… hai ca mi-am mai amintit una. Nu mai stiu ce an era… undeva intre ’84 si ’86. In vizita la Compacti venisera 2 prieteni de-ai lor, romani stabiliti in Germania (de vest, evidamment). Intr-o seara, dupa program, stabilim sa mergem cu totii undeva sa petrecem cu peste la gratar si tot felul de bunatati.

Asa cum isi amintea cineva mai devreme, angajatii statiunii si artistii stateau la celebrele blocuri „cu militia”, denumite asa pentru ca la parter era postul de militie local. Acolo locuiau si Compactii, evident (nu stiu daca va mai amintiti, apartamentele alea aratau permanent ca dupa razboi… igrasie, instalatii care curgeau, usile varza, paturile care deabia se mai tineau… vai de mama de om!).

Dupa incheierea programului de la Tineretului, baietii au mers acasa pentru un dus scurt si niste tricouri uscate, pentru ca se canta frate, cu sudoare multa! Cei doi frati despre care aminteam mai sus venisera in tara cu masina lor (avion cu reactie pentru noi) – daca imi amintesc bine era un Datsun. Asa ca ne-au incarcat pe o parte din noi in masina si ne-am dus la blocurile cu pricina. Pana gasca s-a refrishat, eu impreuna cu unul dintre cei doi frati (imi pare tare rau, habar nu mai am cum ii chema…) am ramas in masina (parcata in fata postului de Militie si anume chiar in usa) asteptand. Tin minte de parca era ieri, ascultam Eagles si inchisesem ochii ca sa nu pierd nimic din muzica. La un moment dat, cineva bate in geam. Deschid ochii si – ce sa vezi? – un militian! N-am realizat pe loc ce se intampla…
Pentru cei mai tineri, o precizare importanta: pe vremea respectiva exista o lege (23?) care interzicea interactiile de orice fel intre cetatenii romani si cei straini.
Revenind – bate militianu’ in geam, io disciplinata dechid geamul si ma uit la el intrebator. El imi cere actele. Io nu i le dau, pentru ca nu le aveam la mine, asa ca el ma invita (impreuna cu fratele respectiv) in biroul militiei. Incepe din acest moment un dialog demn de Ionesco, in care eu eram „tovarasa” care statea in masina cu „domnul” si da-i si intreaba ca de ce si cum si in ce context. Intre timp, Teo si cu Lelut care terminasera primii cu ferchezuitul, coboara la masina si nu ne gasesc acolo. Primul lor gand a fost evident ca am pus-o de o plimbare romantica cu „neamtul”, insa in curand aveau sa descopere crudul adevar. Cred ca ne-au vazut pe geam, pentru ca au navalit amandoi ca o furtuna peste tablagiul care ne strica seara. Ala, un mucos care de abia iesise din scoala de tablagii, n-am crezut ca o sa ne faca multe probleme. Trebuie sa recunosc insa ca a fost nevoie sa duca multa munca de convingere cu papagalul respectiv; pana la urma a aparut si Paul „si dai si lupta” ca ala nu se lasa nicicum convins ca nu trebuie sa termine procesul verbal la care muncea din greu si, mai mult decat atat, ca trebuie sa-l faca nevazut si sa ne lasa naiba in pace. Ciutanu’, mic si-al dracu’, nu se lasa convins nicicum! Norocul meu a fost ca la un moment dat a aparut seful politiei care era prieten cu Compactii si care s-a prins imediat care e miscarea si a intrebat: „Ce? Tovarasa statea de vorba in masina cu domnul?”. „Da”, a piuit papagalul. „Pai si, s-a intamplat ceva, a reclamat cineva?”. „Nu” a zis ala. „Pai atunci lasa dom’le oamenii sa se simta bine.”

Am rasuflat in sfarsit usurati cu totii (acu’ e fun cand va zic, dar atunci… nu-ti prea venea a rade), i-am multumit omului si cred ca am mers la chef, totusi.
In concluzie, cred ca in Costinesti se puteau intampla tot felul de lucruri care sfidau regimul, cu tot cu regulile lui stupide, si pentru ca in „varf” se aflau oameni sanatosi la cap care stiau cand e cazul sa faca uz de functiile lor si cand nu.