BOB DYLAN- VĂZUT ŞI ASCULTAT…

0
40

Cronică de Andrei Partoş
 
Mi-au plăcut cronicile personale primite de la cei care au răspuns invitaţiei noastre. Mi-a plăcut să le citesc. Cronicile, subiective fiind prin definiţie, nu prea ai de ce să le comentezi. Cel mai zgârcit a fost Alexe Andrieş. M-am regăsit în multe afirmaţii făcutede Minel, Mugurel, Maria sau DianaAlina P. m-a determinat să scriu şi eu. Pentru că a dat de înţeles că există o reţetă specială pentru a merge la un concert Dylan. Nu pot fi de acord. Îl ascult de peste 45 de ani, nu-s colecţionar de discuri, dar le am pe cele esenţiale, am citit biografii, cronici… În revista Mojo din 2007 apărea un top cu cronici şi comentarii cu 50 de albume Dylan. Pe primele locuri se aflau Blonde On Blonde (1966), Highway 61 Revisited (1965), Blood On The Tracks (1975), John Wesley Harding (1968)… abia pe locul 7 apărea un album relativ recent, adică din 1997, Time Out Of Mind. De ce m-am referit la acest top elaborat? Ca să arăt că e dreptul oricui să se oprească la ce perioadă vrea din cariera unui mare creator. Când ai 50 de ani la dispoziţie, poţi alege. E dreptul lui Dylan să-şi dorească să fie mereu diferit, să cânte mereu altfel. Eu am fost la un singur concert. Cel de la Bucureşti. Ca şi în alte cazuri (The Rolling Stones, George Michael, Scorpions, Deep Purple, ASIA, James Brown, Ray Charles, Ronnie James Dio, Page şi Plant, Whitesnake, Joan Baez, Sting, Chris Rea sau Leonard Cohen) am mers deschis, fără prejudecăţi, fără să ţin cont de cât ascultasem acasă, cât văzusem pe video. Eu merg la concerte pentru a descoperi, pentru a trăi, pentru a simţi fluxul energetic-afectiv dinspre scenă. Nu mă duc să caut nod în papură, să vânez scăpări. Dar am dreptul să consemnez (ca toţi ceilalţi plătitori, sau invitaţi, acreditaţi, sau blatişti) ce am observat…
Zone Arena este un spaţiu nou şi primitor. Dorian Ciubuc a făcut o mişcare inspirată. Şi organizatorii de la Emagic (Mulţumim Laura Coroianu pentru acest imens nou cadou!) au avut fler să-l folosească. Se spune că au fost peste 10.000 de oameni. Eu am vorbit cu gazdele, cu proprietarii locului şi au spus că erau în jur de 8000. Aşezarea zonelor este astfel concepută, încât cei care au ajuns mai târziu, s-au oprit în zona B sau în apropierea standului sponsorului principal. De văzut se vedea relativ bine de peste tot. Sunetul relativ bun… Luminile nu contau… De altfel era incă lumină naturală la 20,30 când şi-a început Dylan recitalul. Au lipsit ecranele. Că aşa vrea Artistul. Eu nu am de ce să fiu de acord nici cu această opţiune. Persoane din generaţia lui, care au plătit peste 2 milioane, nu s-au putut strecura în primele rânduri, aşa că s-au rezumat doar la a-l intui, sau apelând la câte un binoclu deîmprumut (cum am procedat şi eu)… Acele ecrane n-au fost inventate de public, ci de marii promotori de concerte din întreaga lume… Şi dacă cineva vrea să ţină pasul cu sonorităţile noi, cu ideile noi, atunci trebuie să accepte şi tehnologia nouă audio-video… În jurul meu erau foarte mulţi oameni cunoscuţi, dar erau şi mulţi tineri care făceau ture la standurile cu bere şi apoi reveneau ţopâind, dansând, independent de ce se petrecea pe scenă… Dinspre scenă nu venea acel flux pe care l-am simţit din prima clipă la Cohen sau Chris Rea (care n-a vorbit deloc cu publicul!). Poate stăteam prea departe, m-am gândit. Aşa că am avansat. Sunet mai bun. Starea era identică. Da, piesele erau modificate, rearanjate orchestral. Dylan are dreptul să facă ce doreşte cu creaţiile lui vechi. Eu am dreptul să le apreciez sau nu, în haina lor nouă! Un artist îşi alege cum crede lista pentru fiecare ţară. Prima, şi poate ultima, vizită în România, a lui Bob Dylan trebuia văzută, trăită. Nu mă deranja nici faptul că nu-l mai duce vocea (n-a fost niciodată un mare solist) sau că orga Hammond suna destul de sărac şi prea în faţă. Nici faptul că n-a vorbit cu noi nu m-a deranjat. E treaba lui cum se raportează la cei care vin să-l vadă. Albumele lui rămân , chiar dacă n-ai fost să-l vezi. Importanţa lui pentru istoria pop-rock e neatinsă. Dar am dreptul să observ că Dylan nu transmite, că e rece? Am dreptul să observ că a venit la serviciu, punctual, elegant, şi-a făcut treaba, a luat banul şi a plecat? Pot să spun că mă bucur că am fost, dar n-aş mai merge a doua oară nici dacă vine în faţa blocului? Tocmai pentru că pentru mine e cel care a avut substanţă, idei, versuri… Dacă la 69 de ani a devenit aşa (văd că avizaţii spun că aşa era mereu) pe mine nu mă interesează. Eu nu merg la concerte ca să bifez o acţiune jurnalistică, culturală, sau mondenă. Eu merg pentru trăire, pentru atmosferă. Am studiat şi lista publicată de Alex Revenco în “Jurnalul naţional” şi nu pot spune că erau multe titluri de pe “Together Through Life” (2009). Mai exact era una singură, “Jolene”.Deci teoria cu promovarea noului nu stă cu totul în picioare. Au fost şi piese vechi şi relativ noi. Am revăzut şi un citat uşor arogant: “Doar pentru că vă plac cântecele compuse de mine, asta nu înseamnă că vă datorez ceva”. Chiar aşa să fie?! Să fiu puţin rău şi să vorbesc despre milioanele de discuri vândute, despre miliardele de difuzări la radio în întreaga lume (care înseamnă şi bănuţi în contul autorului)?! Nu ne datorezi nimic când cânţi pe gratis, când o faci din pură plăcere, din dorinţa comunicării gândurilor tale…Am ascultat (şi difuzat) Dylan categoric mai mult decât pe Cohen. Pe cel din urmă l-am descoperit ceva mai târziu, adică prin 1970-71, în timp ce pe Dylan cu vreo 4 ani mai devreme. Ştiu, sunt oameni care îl iubesc pe Dylan, dar nu-l suportă pe Cohen şi invers. Eu nu fac parte din niciuna dintre categorii. Dar atmosfera de la primul concert al lui Cohen a fost mai aproape de structura mea, de percepţiile mele… Nici măcar argumentele etnice nu ţin în cazul celor doi… Dylan cântă ce vrea, iar noi îl receptăm cum vrem şi cum putem. A fost un MARE EVENIMENT CONCERTISTIC, iar pentru mine a fost şi rămâne unic.
Voi ocoli abordările polemice ale Alinei. Cu o singură excepţie. Cineva, foarte tânăr sau nu, are dreptul să aştepte o piesă acustică, în manieră folk de la cel, care a fost prezentat de media de la noi, decenii întregi drept tăticul genului. E drept că el abordează blues, rock, poate şi cântece de Crăciun, dar plătitorul de bilet are dreptul să spere…
Pe cine am întâlnit la Zone Arena, pe lângă colegii Ştefan Naftanailă şi Liviu Zamora? Încerc să redau o listă aproximativă: Radu .F. Alexandru, Stelian Tănase, Mircea Florian, Moni Bordeianu, Nicu Covaci (a plecat înainte de final, enervat), Mircea Baniciu (a plecat înainte de final, fiind chemat acasă, cu probleme), Ionuţ Contraş, Ştefan Moroşanu (Modus) cu echipa sa de la organizarea concertelor Paul Anka şi Elton John, Berti Barbera, Maria Gheorghiu, Vlad Rădescu, Ştefan Bănică, Nicu Patoi, Ducu Bertzi cu toată familia, Călin Irimescu, Mugurel Vrabete cu frumoasa soţie (reveneau de la Londra unde l-au văzut pe Rod Stewart), Minel Stoica cu familia şi desigur mulţi alţii pe care nu i-am zărit. Părerile lor, ale tuturor, sunt binevenite în acest spaţiu.
Despre public
Pot spune că a fost destul de eterogen. Unii chiar avizaţi…entuziaşti…cu reacţii intense la momentele cheie…când Dylan (sau His Bobness, cum ziceau unii), a cântat la muzicuţă, sau când a venit în faţă la microfon, renunţând la clape…sau când a cântat piesele ştiute…Alţii, stăteau în tribunele VIP şi aplaudau discret fiindcă erau acolo pentru că dă bine (am văzut un număr destul de mic depiţipoance, ceea ce e deja un punct bun)…Erau şi unii care au înţeles importanţa momentului, au venit de curiozitate…dar au şi plecat înainte de final…Pentru cei care nu prea ştiau ce-i cu „All Along The Watchtower” (unii erau convinşi că e piesa lui Jimi Hendrix) din final, cred că o mică lectură nu face rău…
http://en.wikipedia.org/wiki/All_Along_the_Watchtower

Andrei Partos
Follow me
Ultimele postari ale lui Andrei Partos (vezi toate)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here