EXCLUSIVITATI

Eric Clapton si Steve Winwood, 11 Iunie 2010, Bucuresti

decembrie 21, 2012

Cronică de Ştefana

Sau noapte fierbinte cu chitara si orga.
Acum 15 ani, cand cantam cat ma tineau plamanii, Layla si Cocaine si Wonderful Tonight, nu mi-ar fi trecut prin cap ca voi avea parte de-un concert Clapton in Romania.
Asadar ma recunosc apartinand celor care au fost atrasi de concertul acesta prin prezenta lui Clapton pe afis. Winwood si Blind Faith, am ascultat de cand am aflat ca vor veni impreuna.
Am ajuns cu putin inainte de ora 20.00, am intrat lejer si am inceput sa privesc de jur imprejur. Tribunele erau aproape goale chiar si la ora 20.00 (abia pe parcursul concertului s-au umplut si tribunele), insa gazonul compensa prin preaplin. Oameni asezati pe iarba sau in portiunea acoperita a ei, oameni care se fataiau de colo-colo, chipuri cunoscute din showbiz. Din loc in loc mai vedeam cate-o cunostinta sau cate-o figura cunoscuta din Vama/2 Mai. Cozi foarte mari la bauturi, motiv pentru care am amanat momentul achizitionarii de lichide pentru hidratare. Tricourile, de la standul cu materiale promo, la pretul standard de Romania (spun asta pentru ca acelasi pret l-am vazut si la AC/DC si la alte concerte) 90 Ron.
La 20.30 nu erau semne ca ar incepe. Noi am cam fi vrut…dar…
In schimb, ne-am procopsit cu o don’soara pe scena, care-a dovedit ca penibilul n-are limite.
Intentia era sa-i prezinte pe cei doi. Dar de ce zic eu „cei doi” cand ea parea ca uitase ca exista si Winwood pe afis, iar pe Clapton l-a transformat rapid in cetatean roman, invitandu-ne sa il primim pe „marele nostru artist Eric Clapton„… Publicul murmura, iar in jurul meu erau hohote de ras. Nici macar nu s-a oprit aici si micul ei discurs a continuat sa alunece cu „va rugam sa va luati, incet incet, locurile… si sa va bucurati, din ce in ce mai tare de concertul sustinut de Clapton, care-a venit impreuna cu Steve Winwood”- nah, ca pana la urma si-a amintit fata ca sunt doi! Slava Cerului, pentru ca tocmai incepusem sa cred ca Winwood s-a razgandit sau poate-a patit ceva din cauza caldurii…
Pe la fara un sfert trecute-fix…au aparut. Clapton in bermude albe si camasa neagra, Winwood ceva mai bibilit: cu vestuta si pantaloni lungi. Si-am intrat direct in muzici si-n povestea spusa, instrumental si cu voci, de duo-ul de pe scena.
Doua ore de poveste spusa de cei doi, acompaniati de muzicieni pe care, din pacate, nimeni nu s-a sinchisit sa-i prezinte (din partea mea au un minus la faza asta!). Doua ore extrem de frumoase, din punctul meu de vedere. Clapton schimband chitarele, cand in picioare-cand pe scaun; Winwood ba la orga, ba cu chitara acustica, ba cu chitara electrica; dialoguri muzicale de pian-chitara, chitara-orga sau doua chitari. Clapton, prin sound-ul de chitara, fie ea electrica sau acustica, a starnit aplauze dupa fiecare piesa. Orga lui Winwood, la randul ei, a miscat publicul. Cele doua doamne din backing vocals, cu voci pline de forta, au intervenit pe parcursul pieselor, de-mi dadeau gol in stomac.
Piese din repertoriul fiecaruia, asa cum era si normal as zice eu; piese din perioada Blind Faith (Presence of the Lord, Can’t find my way home, Had to Cry Today); piese ale altora (Georgia, Voodoo Chile)
Pentru mine cele doua ore au fost foarte frumoase! Am fredonat (mai in surdina, cum ii sta bine cuiva fara voce..) „you’ve got me on my knees/ Layla, I’m begging, darling please/ Layla, darling won’t you ease my worried mind”, am dansat si am strigat deodata cu altii Cocaine, am lasat sa curga prin mine vraja de la Voodoo Chile, m-am melancolizat profund pe Georgia, am rezonat la chitara lui Clapton si la orga lui Winwood pe Driftin’, ori pe Tuff Luck. Am trait cu mare bucurie fiecare moment si fiecare acord, fiecare intamplare adusa de seara asta!! Bucurie pe care stiu sigur c-o s-o port lipita de sufletul meu.
M-am uitat in jur si pot spune ca mi-a placut publicul. Cineva imi spunea ca se vede ca oamenii gusta muzica din faptul ca nu vorbesc intre ei. Asa a fost! Cred ca majoritatea aveau peste 30-35 ani, dar am vazut si-un copil de cativa ani, care facea tumbe in iarba. Am vazut putini oameni care „nu erau de-acolo”. Foarte putini. In rest, pe toti ne uneau sunetele venite de pe scena, eram toti prinsi in vraja lor.
Am auzit voci, prin presa, cum ca publicul n-a fost la inaltime si asta a simtit artistul. Ca de-aia a plecat Clapton, parca suparat pe Romania, la un bis incheiat extrem de abrupt. De parca-l gonea cineva de pe scena. Cu o intoarcere pe calcaie si iesire de pe scena, intr-un moment in care toata lumea mai astepta o piesa. Ba chiar, pe ecrane am vazut un Winwood, care a incercat sa-i tina calea, barandu-i drumul spre iesire cu bratele deschise. Ce-a facut Clapton? L-a inlaturat si si-a vazut de drumul lui.
Nu il inteleg si nu-i gasesc justificare.
In cei peste 10.000 spectatori sigur doar o parte erau fani din aia, care sa stie repertoriul… Sigur si mai putin cunosteau repertoriul ambilor. Dar toti eram adunati acolo de pasiunea pentru muzica lui/ a lor! Toti eram publicul lui in seara asta!
Sa fi fost Clapton suparat ca lumea a parut ca s-a trezit si s-a manifestat mult mai zgomotos la o piesa care nu era a niciunuia dintre ei? (Georgia)
Sa ne fi comparat cumva -ca nivel de reactie- cu tarile de dinainte de noi, din turneu? Printre atatea orase/tari unde-au fost in acest turneu, undeva pe lista era si Romania. Cu oameni care, poate nu-i fredonau piesele ca altii, dar care eu sunt convinsa ca au trait cu emotie aceasta seara. Si la fel de convinsa sunt ca au fost si putin dezamagiti de incheierea acestui concert.
N-am raspunsuri la aceste intrebari! Dar aceasta incheiere, parca in consens cu deschiderea de doi lei a domnisoarei de care va ziceam, mi-a lasat un gust amar.
Ceea ce nu m-a impiedicat ca, la vreo ora dupa finalul concertului, amintindu-mi momente din el, sa simt o caldura placuta pe dinauntru. Si nu era de la temperatura de-afara!!!