CHARLES AZNAVOUR – „Părinți cu inimă mare” (autobiografie) – partea a V-a

Fragment din cartea autobiografică, „Timpul de odinioară” (Editura Ararat, 2005).
Am avut părinți de aur, care aveau încredere în noi, ne lăsau toată libertatea. Niște artiști plini de fantezie, și totuși părinți responsabili – tatălui nostru îi plăcea să petreacă și era întotdeauna optimist – și amândoi erau gata să-i ajute pe cei mai necăjiți dintre noi. De câte ori Aida și cu mine am dormit pe saltele puse pe jos pentru a lăsa somierele noastre unui prieten al familiei care trecea prin momente grele sau unui fugar din timpul Ocupației! Aida și cu mine acceptăm acest mic sacrificiu fără să protestăm, aceasta făcând parte din modul de viață al familiei. Mama mea avea foarte mult umor, tatăl meu făcea multe „nebunii”. Aida le seamănă, eu sunt mai rece, poate mai distant, mai puțin demonstrativ. Adesea chiar mă întreb cum de am putut face această meserie, în care te arăți gol în fiecare seară în fața publicului. Mi s-a întâmplat adesea să o aud pe Aida, întrebându-mă, dimineața: „Tu te-ai trezit Charles sau Aznavour astăzi?”.
 
Nu am dat gata pe nimeni în familie, erau mândri de mine firește, dar nu vorbeau niciodată despre asta – erau mândri și atât. Atitudinea lor m-a împiedicat să mi se urce la cap. Pe când Aida și cu mine locuiam încă la părinții noștri, se întâmpla ca tatăl nostru, după ce petrecea o seară veselă, bine stropită cu băutură, să se întoarcă noaptea târziu. Nu intra cu ipocrizie pe vârful picioarelor, fără să facă zgomot. Oh, nu! Din contră, făcea destul zgomot pentru a trezi toată mica familie. Se întorcea cu partituri de cântece pe care le cumpărase de la un muzician de la localul de noapte. Atunci Aida se așeza la pian ca să descifreze ceea ce-i  plăcuse atât de mult tatălui meu în localul de noapte și cântam toți împreună.
 
Dacă tatăl nostru era mai degrabă genul sac fără fund, era totuși destul de inteligent pentru a lăsa baierele pungii în grija mamei mele, care era economă, mai responsabilă și care știa întotdeauna să strângă bani albi pentru zile negre. Iată de ce, copii fiind, Aida și cu mine am făcut tot ce am putut pentru a ne ajuta părinții. Toți membrii unei familii de oameni strămutați se află în aceeași barcă: toată lumea face menajul, spală vasele și duce gunoiul. O dată pe săptămână se curăța parchetul, se freca foarte tare cu peria de sărmă talpa pantofilor, vai de capul celui care ar fi îndrăznit să se aventureze cu încălțămintea plină de noroi. Adesea, pe când Aida curăța zarzavatul, îmi încălțam patinele cu rotile și traversam două cartiere din Paris ca să mă duc să fac cumpărături pe Rue de Buci, pe vremea aceea una dintre cele mai ieftine din capitală.
 

Aceasta nu însemna că renunțam la spectacole: erau, firește, piesele de teatru armenești, balurile și picnicurile. Dar ceea ce ne plăcea, mai presus de toate, era sala în întuneric. Am căpătat această pasiune de când tatăl meu ne-a dus la cinematograf, mut pe vremea aceea. Harold Lloyd, Charlie Chaplin, Ivan Mosjoukine și Gloria Swanson ne-au uluit. Am văzut venirea filmului vorbit și cântat, cel în culori a fost un eveniment. Actorii preferați de Aida erau: Danielle Darieux, Charles Boyer și Harry Baur. Eu îi admiram pe Jean Gabin, Michele Morgan, Raimu, Jules Berry, Gary Cooper, James Cagney, Bette Davis, Fred Astaire și Ginger Rogers.
 
Tatăl meu cumpăra discuri pe care le ascultam pe un gramofon, tangouri, passo doble, jazz, muzică ungurească, Tino Rossi, Edith Piaf, Maurice Chevalier, Charles Trenet și mulți, mulți alții.