CHRIS REA A OBŢINUT UNANIMITATEA!

0
13

Cronică de Andrei Partoş
 
Am citit câteva cronici foarte frumoase la noi, dar şi câteva total aiurea în alte părţi. Nici nu înţeleg de ce se expun unii în acest hal. Dacă n-ai fost în sală, nu dai titluri, nu dai amănunte şi ai scăpat…dacă te obligă şefii să scrii, iar tu n-ai ieşit din casă din cauza zăpezii. I-au atribuit lui Rea un cancer, când omul a avut pancreatită . În 1995 a suferit o opreţie pe colon, urmată de complicaţii, peritonită…În 2001 a fost din nou spitalizat. S-a luptat şi a învins boala. Stă şi acum destul de delicat cu sănătatea, dar e fantastic cum a revenit pe scenă, cum s-a aruncat în acest turneu extrem de obositor. Dacă consultaţi lista localităţilor, veţi vedea că nu are pauze mai mari de 2-3 zile…Am găsit şi reproşuri cum că n-a vorbit cu sala, că n-a salutat România, Bucureştiul…vai, vai…ce ne facem?! Chris Rea s-a simţit atât de bine (mi-a relatat şi Laura Coroianu) încât a făcut ce nu face de regulă…adică a interacţionat, a dansat, a ţopăit, a mers la marginea scenei, a gesticulat. A fost sincer impresionat de reacţiile noastre.
Mai multă lume a întrebat de ce nu apareşi el pe lista celor mai buni chitarişti ai lumii…Sincer, nu cunosc criteriile celor, care fac astfel de clasamente, dar pentru trăire, Chris Rea, merită oricând un loc printre primii 30! Iubeşte chitara, o pictează, o alintă… Copertele ciclului instrumental (11 CD-uri) sunt create de Chris. Producţia întregului set îi aparţine. Nu întâmplător am văzut noi pe fundal cele 5 chitare…Are un album, “Blue Street (Five guitars)”(2003)…A declarat că dacă scapă cu viaţă, se va dedica blues-uluişi asta a făcut…
Deşi este stângaci, Rea a învăţat să cânte la chitară ca un dreptaci. Poate efortul l-a făcut atât de îndrăgostit de instrument. Mă aşteptam să cânte şi primul său hit, Fool If You Think It s Over (1978), care apare şi pe culegerea promovată acum. Piesa a fost nominalizată la Grammy. Deţin albumul de debut, “Whatever Happenned To Benny Santini” şi mă pot mândri cu difuzarea, adesea excesivă, a lui Chris Rea în anii 80 la Costineşti. Şi nu numai On The Beach, ci şi Stainsby Girls, Josephine, Let’s Dance sau The Road To Hell… Ce bine au sunat toate în versiunile actuale, de concert! Le-a adaptat şi textele condiţiilor actuale… Rea n-a pătruns mereu în topurile din Marea Britanie, dar a făcut-o în Australia, Europa sau, mai rar, în SUA. În Billboard (la singles) a ajuns de 6 ori, din 1978 până-n 1989 ,şi n-a prins niciodată în TOP 10! Ciudaţi americanii. Îl adoră pe Bruce Springsteen (e mai agresiv, mai macho, fără discuţie), dar nu-l acceptă pe Chris Rea.…Cât de greu se ajunge în ţara blues-ului cu…blues irlandez. The Road To Hell a prins prima poziţie în U.K…Apoi Auberge (1991) a intrat în topurile de acasă, dar şi din Europa. Este piesa cea mai solicitată, din câte am văzut interviurile Iuliei. Nu e grav că n-a cântat-o. Aşa a simţit artistul…
N-a făcut pauze, n-a păcălit minutele, a cântat tot timpul…Şi ce voce! Şi ce sonorităţi ale chitarelor! Nimic strident, nicio notă aiurea… Şi ce oameni are în echipă! Şi cum suna totul în sală! Am avut un flashback-recapitulare cu vreo zece sezoane de la mare, de pe plajă, sau din discotecile în care activam. E bine să apuci să trăieşti momentele acestea, după atâţia ani de aşteptare. E o senzaţie, pe care nu ştiu dacă au avut-o mulţi în Sala Palatului.* Un public decent, relativ informat, foarte cald şi deschis. De mult n-am văzut o sală atât de plină şi de atentă. Poate la Sting, la prima vizită…Am întâlnit oameni de muzică, dar nu cred că lista mea-i cuprinde pe toţi: Mircea Baniciu, A.G. Weinberger, Gabriel Cotabiţă, Ducu Bertzi, Dorian Ciubuc (un producător, care pregăteşte ceva special în acest an!) şi sigur alţii, care au avut locuri mai bune…Toţi şi-au exprimat entuziasmul, după concert.Oamenii de radio, presa scrisă , au avut o masivă reprezentare…N-a contat vremea antipatică de afară, lumea l-a vrut pe Chris Rea. Şi el a simţit şi s-a exprimat fără vorbe. Nici nu era nevoie. N-am scris despre aspecte deja semnalate de colegii de forum.* Ştiu doar că am trăit cu iluzia unui bis suplimentar, dar când s-au aprins luminile în sală aplauzele au încetat brusc. Aici pot spune că speram la încă un-minut două de insistenţă din partea noastră, chiar dacă trupa nu mai revenea pe scenă…Doar aşa, de MULŢUMIRE!
* Trebuie să acord şi o bilă gri gazdelor de la Sala Palatului, nu organizatorilor. Acel “talcioc” din hol n-a picat bine, a încurcat circulaţia, a tulburat atmosfera emoţională cu mirosuri de alimente. Nici nu ştiu dacă a existat vreun stand de CD-uri, dar ştiu că era unul cu turtă dulce. *Garderoba trebuia să poată găzdui tot atâtea haine, câte locuri sunt în sală. Ceea ce nu se întâmplă. Spun asta, pentru că această sală primeşte sume serioase de la toţi organizatorii şi de la stat. Ne aparţine, nu e proprietatea privată a cuiva…

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here