CLASSIC ROCK MAGAZINE – STARURI DE MÂINE: GRAINNE DUFFY

decembrie 7, 2013

Grainne Duffy are o putere de convigere foarte mare. În urmă cu patru ani a postat albumul ei de debut, Out Of The Dark, pe site-ul Classic Rock şi a câştigat dreptul de a avea o cronică în revistă chiar înainte de a semna cu vreo casă de producţie. Anul trecut a întâlnit un jurnalist de la revista Sunday Times Culture şi apoi a descoperit cu surprindere că a ajuns pe coperta revistei amintite. Dar aspectul cel mai simpatic al carierei sale este faptul că totul se petrece din întâmplare. „Sunt ambiţioasă?”, se întreabă ea, uşor stânjenită. „Doar când vine vorba despre muzică”.
Lucrurile merg bine pentru Duffy dar, aşa cum se întâmplă cu toate albumele bune de blues, Test Of Time, cel de-al doilea album al ei, s-a născut după o perioadă grea a vieţii ei. „Ţara noastră este ca o bucăţică de gheaţă în mijlocul unui ocean”, spune ea despre Irlanda, ţara în care s-a născut. „Nu ştim încotro de îndreptăm. Se simte asta în aer. Ni se micşorează orizontul, oamenii se gândesc tot mai mult la emigrare, mulţi au şi făcut-o deja. Nu ştim sigur dacă festivalurile de blues se vor mai ţine în acest an. Muzica reprezintă o portiţă prin care poţi evada în cel mai frumos mod. Muzica te ajută să treci peste greutăţi”.
Duffy este obişnuită să treacă peste momentele grele ale vieţii. În vârstă de 29 de ani, Duffy a fost elevă în perioada în care Britpop-ul era la modă, dar a înotat împotriva curentului: a cântat într-un cor, a ascultat muzică country şi western până când i-a descoperit la radio pe Peter Green’s Fleetwood Mac, BB King, Rory Gallagher şi The Rolling Stones. După cum era de aşteptat, faptul că îi asculta pe aceştia nu a făcut-o mai populară la şcoală. „Eu le spuneam despre modul extraordinar în care Eric Clapton cântă pe Crossroads şi colegii mă întrebau cine este şi ăsta”.
După ce a terminat şcoala a început să cânte în cluburi. „Am început de jos, de la cel mai de jos nivel. Am cântat în baruri unde patronii dădeau drumul la TV în timp ce eu cântam, am cântat la festivaluri de care nu auzise nimeni, am cântat în festivaluri care erau la sfârşit de carieră şi intraseră într-un con de umbră. Am primit multe critici, aşa cum s-a întâmplat cu o revistă indie-rock din Dublin care mi-a spus că blues-rockul este un gen mort. Mi s-a făcut pielea de găină când am citit ceea ce au scris. Apoi m-am gândit că poate Chrissie Hynde avea dreptate când a spus să nu crezi toate lucrurile bune pentru că apoi vei fi nevoit să le crezi şi pe cele rele”.
Într-un gen muzical care este încă asociat cu bărbaţii de o anumită vârstă, Duffy joacă pe cartea femeii tinere şi atractive. „Este adevărat că atunci când o femeie ia o chitară în braţe, toate privirile se întorc spre ea. Nu sunt genul de om care spune asta în gura mare, dar cred cu tărie că femeile evidenţiază partea emoţională a bluesului. Chiar şi modul în care ating corzile chitării este mai blând”. Îl admiră pe Peter Green foarte mult: „Modul melodic de a cânta al lui Peter Green mă fascinează, deşi cred că femeile pot fi chiar mai melodice şi mai sentimentale de atât, dar la el se simte şi această latură. Doar ascultaţi acele note lungi şi veţi înţelege ce spun. Iar piese precum Man Of The World au o profunzime rar întâlnită. Este cu siguranţă unul dintre chitariştii mei preferaţi. Mi-ar plăcea să cred că oamenii vor auzi puţin din Peter Green pe albumul meu Test Of Time”.
Era o necunoscută când ne-am întâlnit prima dată. Rămâne de văzut dacă la următoarea noastră întâlnire va fi deja o divă.
Sursa: Classic Rock Magazine