Cum se ceartă intelectualii: Mircea Dinescu vs Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu

0
933

Cum se ceartă intelectualii: Mircea Dinescu vs Ana Blandiana și Gabriel LiiceanuAna Blandiana relatează în cartea sa un dejun diplomatic, în prezenţa ministrului francez de Externe Roland Dumas, alături de Doina Cornea, Ion Caramitru şi Mircea Dinescu. Dumas a întrebat „dacă se ştie cine erau tinerii morţi la Intercontinental”, iar Mircea Dinescu ar fi răspuns ironic: „Hitlerjungend/ Tineretul lui Hitler”.

„Într-una dintre dimineţile acelui început, greu de înţeles de lume, care a fost luna ianuarie a anului 1990, am participat la primul şi, de altfel, ultimul mic dejun diplomatic din viaţa mea. Sosise la Bucureşti, pentru mai puţin de 24 de ore, ministrul de externe francez Rland Dumas şi prima întâlnire programată a fost cu câţiva opozanţi cunoscuţi ai vechiului regim. Au fost invitaţi Doina Cornea, Mircea Dinescu, Ion Caramitru şi eu”, scrie în volumul de amintiri Ana Blandiana.

„Îmi amintesc un moment în care, făcând un elogiu impresionant şi aproape romantic tinerilor morţi la Intercontinental, Roland Dumas a întrebat dacă se ştie cine erau. Şi înainte să ia cineva cuvântul, în timp ce Maşa îi traducea întrebarea franceză, Mircea Dinescu a spus „Htlerjungend”.

A fost o secundă de stupoare, după care cu toţii,  uitând că trebuie să vorbim franţuzeşte, îi ceream în română autorului textului din Liberation să se explice. Iar el a explicat – tradus cu reticenţă de soţie – că nu trebuie să li se exagereze importanţa, este vorba despre nişte utecişti care cu puţine zile în urmă scandaseră sloganuri procomuniste”, este relatarea scriitoarei.

Replica lui Mircea Dinescu

Mircea Dinescu scrie că Ana Blandiana „ticluieşte” în carte „imaginea monstrului invidios pe gloria postumă a acelor copii care i-ar face dincolo de mormânt o concurenţă neloială”.

Reacția lui Gabriel Liiceanu

După atacul lui Mircea Dinescu la adresa Anei Blandiana, care a povestit în cartea sa „Soră lume” un episod controversat din 1990, filosoful Gabriel Liiceanu scrie pe platforma Contributors.ro, în textul „Un pedagog valah„, despre „un disident care se lăfăie într-un comportament de puşlama ordinară”, numindu-l „scandalagiu, vedetă, mitocan, poftangiu, un claun isteric locuit de patima căpătuielii”.

Puteți citi articolul aici: https://www.contributors.ro/un-pedagog-valah/

 

Răspunsul lui Mircea Dinescu

Alte reacții culese de pe Facebook:

 

 

Stelian Tănase scrie e Facebook:

Gabriel Liiceanu – filosof si editor – publică pe contributors.ro un articol-portret despre un personaj nenumit, dar despre care presa scrie că ar fi Mircea Dinescu, poet si negustor.
Mă întreb cum se raportează Andrei Pleșu la acest text, el fiind un bun și vechi prieten cu amîndoi. Să asistăm, ca de atîtea ori, la încă o prietenie incheiata? Cert. Am întîlnit multe situatii asemănătoare mai ales în ultimii ani. Rupturi, separări, dezbinare. Și după fiecare desistatare istoria trebuie rescrisă. Desigur, vom avea în curînd replica lui Mircea Dinescu. Un portret al lui Gabriel Liiceanu. Cît de adevărat? Nu cred că este cineva preocupat de adevăr în povestea asta.
Sunt interesante reacțiile. Facebook-ul este plin de comentarii, aproape toate neînțelegătoare. Pe scurt – așa se vede lumea româneasca, cea a intelectuailor, a celor care au făcut cîte ceva pentru doborîrea Regimului comunist și au fost apoi in prima linie a tranziției după revoluție. Se vede urițenie, se vede doar fața hîdă. A fost și așa, dar au fost și multe alte lucruri, ignorate în aceste polemici deloc cordiale.
Intelectualii sunt azi desconsiderați tocmai pentru că au asumat /jucat un rol esential in 1988/90. Dezamăgirea produsa de eșecurile generatiei noastre în ducerea tranzitiei spre o democrație veritabilă, a dus la o pierdere masivă de autoritate și prestigiu. Mă întreb cui folosesc asemenea episoade? Celor mai tineri care fac haz de trecut și de personajele care l-au populat? Evident – Nu! Nouă, care am trăit acele evenimente și știm cum a fost? Evident – NU!
Oricum, momentul nu face bine nimănui, nici celor implicați, mai ales lor. Preferam o conversație calmă despre subiectele aduse in discutie de Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu, Mircea Dinescu. Odată exista practica duelului, mult mai curată decit pamfletele, jignirile si injurăturile trimise peste gard. Părerea mea – îi cunosc bine pe cei implicați( e drept din vremea cind erau buni prieteni ) – este că această situație – nedorită și cu totul neașteptată – își are sursa nu numa in prezent, dar si in în anii 1980/89.
Sunt rivalități netranșate la timp, episoade cu mai multe ințelesuri, polițe scadente care trebuie plătite. Fireste, și frustrări, nici nu s-ar putea altfel. E și o răfuiala cu timpul care trece prea repede. Dar și cu istoria personală, cea subiectiva, și cu istoria de ansamblu, obiectivă. Dar și despre rescrierea ei… Nu ziua de azi a provocat aceasta explozie, ci amintirile. Ce versiune se va impune? este chestiunea esentială.
Cred că intre combatanti irepararabilul deja s-a produs. În jurul lor sunt angrenati și alții. Ceasul nu poate fi dat înapoi. N-avem decît să luăm note. Cine va face revizuirea istoriei ultimilor 40 de ani? E doar o întrebare. Mai am și altele pentru mai tirziu.
Iată articolul, text integral, publicat de Gabriel Liiceanu, citit realmente pe nerăsuflate și cu amăraciune.
„Judecând după nivelul nostru de civilizație la capătul celor treizeci de ani istorici de „tranziție” pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinerețe scria versuri involte.
Când spun „pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populația românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic „Sudul”) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini.
Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de „simbol al revoluției” dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate și sacrificiu a sfârșit, prin contribuția lui, ca prostituare a istoriei. Rar îți e dat să vezi categoriile vieții mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se întâmplă ca „jumătatea funestă” a lumii să scape mai voioasă de sub control. Puțini oameni, în deceniile din urmă, au debilitat atât de mult, prin isprăvile lor, ființa morală a românilor, sădind în ei credința că sunt condamnați să trăiască într-un univers pocit și populat cu oameni scălâmbi.
În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi. Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul trasformării unui moment sublim într-o farsă. Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuți nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de pușlama ordinară?
Odată ajuns „simbol”, surpă tot ce putea deveni reper în noua societate, tot ce se contura public ca valoare, caracter și ținută umană. E drept, disidentul de dinainte nu studiase Calvarul și Golgota, pregătirea obligatorie de care vorbește N. Steinhard pentru cei care vor să învețe „meseria de om în lume”, ci doar Academia de Studii Politice „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central, ai cărei absolvenți, sub Ceaușescu, au umplut rândurile DIE, iar după ʼ90, au dat miniștrii, prim-miniștrii și afaceriștii de top ai României.
Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-și că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de „ce va zice lumea” și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l repire acolo. Apoi, ca proaspăt șef al Uniunii Scriitorilor, a încercat deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluție de statul german cărturarilor români. Scandalul izbucnit l-a măturat din fruntea Uniunii.
Intrat cu panaș pe scena lumii prin poarta revoluției, a început să împroaște continuu și tenace – găsindu-și discipoli în rândul inteligenților ușor de prostit – figurile celor două doamne (Doina Cornea și Ana Blandiana) care, în februarie 1990, au părăsit Consiliul FSN când a devenit limpede încotro voia acesta să împingă carul istoriei. Ni s-a fixat apoi definitiv în memorie prin felul în care s-a detașat de manifestanții din Piața Universității, sfătuindu-l pe Iliescu să pună tunurile cu apă pe ei și să-i lase „să fiarbă în suc propriu”.
Nu avea pudori. La lansările de carte apărea golănește în compania tarafului de lăutari pe disonanțele căruia chefuise până-n zori.
Cu aceeași dezinvoltură, la Cotroceni, îi cerea președintelui să intervină „unde trebuie” pentru ca, pe harta turismului autohton, să figureze și un popas al grupurilor de vizitatori străini la moșia lui de pe malul Dunării.
Senzația pe care ți-o lasă această „silabă imprimată pe dos” din cartea umanității e că s-a născut ca să demonstreze cât de calpă și răstălmăcitoare poate fi gesticulația unui individ pe scena publică. În timp ce o colegă de breaslă făcea „Memorialul Sighet”, el reinventa bucătăria românească, propunându-le oamenilor la televizor să pună suc de portocale în tocănițe și sfeclă în cârnați țărănești.
Pentru că nu știe de existența argumentului rațional, te tabără cu gura, cu datul amplu din mâini, cu ochii pe care ți-i holbează în față de la câțiva centimetri și cu acel stropit aferent pe obraji care însoțește patosul isteric al vorbirii. Rar mi-a fost dat să cunosc o alcătuire cu chip de om care să facă harcea-parcea centrul de greutate al umanului printr-un comportament bezmetic și cupid de o asemenea anvergură.
Are un singur merit: după ʼ90, nu s-a dat niciodată mai mult decât era. Nu a fost „un impostor în strai virtuos”. Și-a asumat pe față postura de derbedeu haios, s-a îmbrăcat ca atare, a vorbit ca atare, s-a purtat ca atare, învârtindu-și brelocul cheii de la mașină pe policar, împroșcând calomnii și sărind cu gura la oricine, disprețuind pe față reguli și legi, conducând mașina cu mâna dreaptă pe sticla de palincă și așternând un covor de semințe scuipate din mers între ambreiaj și accelerator.
În istoria ponosită a acestor ani va rămâne omul care a predat poporului român, cu har și vervă, bădărănia, transformând estetica și morala mahalalei în stil de viață comunitar.”
DESKREPORT

 

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here