David Bowie – Omul căzut pe Pămînt

Articol de Mimo Obradov

ianuarie 11, 2016

214

Odioșenia spațială din galaxia cuțitelor Bowie a creat, la începutul mileniului trei al vremurilor noastre, o stea neagră. Nu am fi aflat niciodată asta dacă, la cei 69 de ani petrecuți pe planetă, mesagerul suplu cu pupile de mărimi și culori diferite nu ne-ar fi înștiințat așa cum știe el cel mai bine s-o facă încît vestea să ajungă nu doar la cei ce scrutează neantul și fixează gaura neagră ci și la milioanele de muritori însetați de cunoaștere prin contemplație, artă, muzică.

Blackstar este albumul care confirmă că mai există speranță în lumea degenerată a muzicii pentru mase, că arta pură nu a părăsit definitiv divertismentul cult, că nu se rezumă totul la clișee și modificări genetice ale softurilor. Omul pe Pămînt este sistematic îndobitocit dar încă n-a decăzut la condiția de dobitoacă; între înghițiturile de informații mai are puțin timp să și gîndească.

„If you can’t see me I can see you”, avertiza David Bowie pe albumul său anterior, The Next Day. Ceva s-a întîmplat de atunci în viața lui, în viața noastră. Ziua următoare a venit. Steaua neagră a căzut. N-a văzut-o nimeni? Dar, se aude! Blackstar.

Muzica este atît de diferită față de ceea ce am ascultat de la acest autor despre care s-a spus în mod eronat că ar fi un „cameleon al rockului”, cînd, în realitate, nu el își schimba culoarea după trendurile care au populat și diversificat scena muzicală, ci, dimpotrivă, el era tocmai acela care genera o bună parte din schimbări.

Tocmai am demontat un mit? M-aș mira să fiu primul care observă asta. Mai ales acum, cînd ascult pe repeat, noul album și mă simt copleșit de ceea ce aud. Doar cu un disc al muzicianului-filozof de jazz William Parker, Giraffe With Dreadlocks, am mai trăit o stare asemănătoare, însă la intensitate mult redusă.

Pentru că a ales o trupă de tineri puțin cunoscuți, cvartetul de new jazz condus de saxofonistul Donny McCaslin, ca să imprime în studio pe parcursul unui an piesele compuse (inclusiv textele, ceea ce s-a întîmplat foarte rar înainte) acasă, David Bowie a schimbat încă o dată macazul.

Ceea ce se aude de zile în șir din boxe (atît este de adictiv!) nu este rock, nici jazz, nici măcar kosmische musik… e pur și simplu muzică, music, new music. Altceva. Din jazzul formelor libere susținut de ritmuri fracturate (specifice genului hip hop) David Bowie a creat ceva nou. Din nou. Dacă acesta este viitorul muzicii mă simt salvat. Nu mi-am irosit în van pasiunea pentru ceva ce a căzut în derizoriu, ceva ce nu mă mai reprezintă.

Aveam 13 ani cînd idealul/idolul meu a devenit Ziggy Stardust. În vacanța mare mi-am lăsat părul să crească, am aplicat frizura Lui, am îmbrăcat o bluză fină din garderoba mamei și… m-am machiat.

Eram (ca) Ziggy. Păianjenii de pe Marte au întărziat să apară și să mă susțină. Am fost așa de două-trei ori în discoteca MV2, unde-am pătruns pe geamul de aerisire al toaletei căci eram încă prea tînăr ca să mă lase la intrare, cu bilet.

Acolo însă nu am auzit cîntecele lui Bowie/Ziggy ci Steppenwolf, Rare Earth, Suzy Quatro, Sweet. Așa că am renunțat și am crescut… în toate direcțiile. „Seeing more and feeling less/ Saying no and meaning yes” sînt versurile piesei I Can’t Give Everything Away care încheie ca un shot aspru albumul anului 2016 și întrețin vie speranța că muzica aceasta are un viitor, că el – autorul, Omul care a căzut pe Pămînt, David Bowie, nu ne poate da chiar totul acum, că va mai fi, că vom mai fi.

https://www.youtube.com/watch?v=Zk1etr2EF_Y