Motto: Pasărea nu se teme că se rupe creanga pentru că are încredere în aripile ei, nu în creangă.
Am fost astăzi la un seminar de ninjutsu extrem de interesant. Am lucrat cu bo, cu jo, cu bokken dar și tehnici cu mâna goală. Tema seminarului ne-a introdus într-un univers mai puțin explorat, un capitol foarte interesant din Kukishinden Ryu – Tora No Maki. Cum nu mă pricep la explicații despre școlile vechi de arte marțiale, vă recomand cu căldură să citiți un articol amplu și bine documentat despre această școală (click aici pentru a citi). Indiferent că practicați sau nu, materialul merită citit!
În primul rând, m-am bucurat de revederea cu colegii veniți din țară. Astfel de evenimente păstrează ceva din căldura întâlnirilor între prieteni. Crești, evoluezi în locurile în care te simți bine, iar un dojo este un fel de familie. Când te afli într-un grup de oameni uniți de aceiași pasiune (practicanți cu 10-15-20 de ani de practică) orice interacțiune este un prilej de a învăța ceva.
A fost genul acela de seminar care îți mai deschide un pic orizontul. Faptul că tehnicile nu sunt exemplificate simplu și sec, ci sunt „îmbrăcate” în explicații istorice de Sensei ajută enorm. Am râs mult cu colega mea, Oana, cu care am lucrat astăzi. Am râs în principal de noi. Dar am și învățat. Am mai conștientizat pe unde mai am de lucru. Am reușit să fac de câteva ori relativ bine salutul cu bo. Am reușit să cobor în fudoza din picioare fără să mă dezechilibrez (ceea ce e mult pentru mine). Ba mai mult decât atât, am reușit să mă și ridic de acolo fără prea mare efort). Fudoza seamănă cu ideea de a sta pe jos, turcește (asta pentru nepracticanți). Seminarul a fost și despre recâștigarea încrederii în sine, despre depășirea fricilor și ascultându-l pe Sensei povestindu-ne despre tehnicile exersate și despre școala din care provin, am înțeles multe pentru că s-a deschis un univers întreg în fața mea. În drum spre casă, m-am gândit la ceea ce am exersat astăzi la seminar și la tot ce ne-a povestit Sensei.
Oamenii nu vor adevăr, vor confort deghizat ca adevăr și asta se întâmplă adesea pentru că realitatea este prea apăsătoare, așa că le este mai ușor să închirieze iluzii pe care să le numească pompos fericire. Curajul începe când taci și faci, nu când strigi ce intenționezi să faci. Până la urmă, de ce ne avântăm înainte, mereu înainte? Nimic mai simplu: pentru că viaţa e descoperire. Și tocmai asta te îmbie ninjutsu să faci: să-ți dai voie să descoperi!
La antrenamente, învățăm să trăim conștient prezentul, să ne lăsăm pătrunși de toate energiile puternice care dansează în jurul nostru. Și e greu! De ce? Pentru că frica are un mod șiret de a se furișa în trăirile noastre și adesea ne ține pe loc împiedicându-ne să ne atingem potențialul complet. Deși este o emoție naturală a omului care are rolul de a ne feri de pericole, uneori frica face mai mult rău decât bine. Balzac spunea bine: „Moartea ne omoară o singură dată, fricile în fiecare zi)
Adevărul este că am pierdut conexiunea cu Haosul. De aceea haosul a început să aibă o reputație atât de rea azi. Este temut de arhetipul dominant al lumii noastre — Egoul — care se încordează fiindcă existența lui este definită prin control. Dar dezordinea omului este izvorul său de creație! Eu accept haosul, dar de multe ori mă întreb dacă și el mă acceptă pe mine. E vital să înțelegi că nu poți controla acțiunile celorlalți, doar reacțiile tale la acțiunile lor. Cu cât înțelegi și accepți mai repede acest lucru, cu atât ești mai aliniat. Și cred cu tărie că unul dintre rosturile antrenamentelor este să restabilească pentru o clipă haosul inițial din care să se nască o lume nouă.
La antrenamente am învățat că cea mai înaltă formă de cunoaștere este empatia, pentru că ne cere să ne suspendăm egoul și să trăim în lumea celuilalt. Ea cere un scop profund, mai mare decât sinele, un fel de înțelegere cu adevărat esențială. Exersând, lucrând cu colegii de la sală, am înțeles un lucru esențial: libertatea adevărată înseamnă mișcare conștientă.
Zilnic încerc să pun în practică ceea ce învăț la antrenamente. Progresul este lent, dar simt că lucrurile se mișcă spre bine. Oricum știu bine că înțelepciunea nu este ceva care se învață, ci este ceva care se trezește. La mine, mai durează. 🙂 Nu de puține ori mi s-a spus că nu voi reuși niciodată să fac o tehnică așa cum o face Sensei. Așa este! Nu îl voi ajunge niciodată pe Sensei, însă curajul de a călători spre el rămâne important. Cel puțin pentru mine. E o prostie să nu sper că la un moment dat o să-mi iasă tehnicile. Și cred că e și un păcat! 🙂
Când pășești pentru prima dată în sala de antrenament, e clar și pentru tine și pentru ceilalți că ești începător. Te miști cu stângăcie și totul pare greu. După ce prinzi puțină încredere, începi să crezi că poți, că știi. Dar nimic nu se compară cu senzația pe care o ai după o perioadă de câțiva ani de practică, când realizezi că ești mai începător decât erai la început. Nu e nimic rău în asta. E un fel de maturizare care vine și cu o ușurare, un sentiment puternic că ești pe drumul cel bun. E conștientizarea faptului că nimic nu e bătut în cuie și că ai în permanență de învățat. E incitant. Asta am simțit eu după acest seminar!
Jurnalul acesta e sec și insuficient. Trebuie să veniți la sală pentru a experimenta cu adevărat trăirile pe care le descriu eu aici.
- Scandal privind piesa României la Eurovision: „O normalizare nesăbuită a unei practici periculoase” - martie 13, 2026
- Psihologul Muzical (ediția 1220 – 7.03.2026): Geta Burlacu, Top Nonconformist „Cei mai buni chitariști străini” - martie 12, 2026
- A murit Mugurel Vrabete. Dumnezeu să-l odihnească în pace! - martie 12, 2026
