Din jurnalul unui ninja (40): Frica

0
236

Din jurnalul unui ninja (40): FricaAcum 5-6 zile eram super fericită. Am reușit să cuplez tendoanele și eram foarte mândră de mine! Mai sunt și acum, dar starea aceea de euforie sinceră s-a înecat într-o ceață grea și gri. Se numește FRICĂ și o cunosc în multe feluri. De exemplu, mi-e frică de starea aceea de bine în care râzi cu gura până la urechi și ești „beat” de fericire. De regulă, o astfel de stare este urmată de ceva rău (nu neapărat ceva dramatic, dar suficient cât să te zgâlțâie pe interior), ceva care poate te aduce cu picioarele pe pământ. Mi-e frică de cruzime. Mi-e frică de violență. Mi-e frică de partea întunecată care zace în fiecare om. Mi-e frică de trădare. Mi-e frică de respingere. Mi-e frică de abandon. Mi-e frică de înălțimi. Mi-e frică de spații înguste și închise. Mi-e frică de moartea celor dragi. Mi-e frică de cădere. Mi-e frică să nu îi dezamăgesc pe cei care au investit încredere în mine. Mi-e frică de șobolani… și de șoareci și… uneori de lilieci. Mi-e frică de un ego supradimensionat. Mai nou, mi-e frică să nu devin un partener neplăcut la antrenamente, să nu cumva să mai adaug și eu la frustrarile începătorului.

O să mă opresc la cea mai recentă temere a mea pentru că mă macină acest gând de ceva vreme. Mă tot gândesc că trebuie să fiu un partener groaznic în sala de antrenament. Fac ce fac (că n-aș putea spune exact ce) și stric treaba. Nu ne iese exercițiul. Și e clar că o mare parte de vină îmi aparține. Creierul meu funcționează ciudat. L-am tot auzit pe Sensei spunând-ne că la un moment dat vom simți, vom intui mișcările adversarului. De câteva luni am început să îmi dau seama când partenerul de antrenament intră bine sau greșit în procedeu. Cu alte cuvinte, simt când pot scăpa din priză și o fac fără să o gândesc. Îmi dau seama apoi că am ajustat puțin poziția și am ieșit din priză. Și atunci s-a dus dracu’ toată poezia. Nu ne mai iese nimic. O fac instinctiv, fără să îmi dau seama, fără intenția de a strica exercițiul. Este acel moment în care oasele rațiunii sunt măcinate de fluviul simțirii și mintea se supune corpului. Se lasă condusă de corp. E fascinantă senzația, dar… Mă enervează că nu o pot controla, că îmi dau seama mereu după ce am făcut-o. O fi din cauză că mi-e frică să cad. O fi din cauză că mi-e frică să nu mă doară sau să nu mă accidentez. Pe de o parte, mă bucur sincer când observ că încep să conștientizez acest simț, chiar dacă o fac cu pași mărunți. E important, cred, să îi dai corpului șansa să simtă pericolul, mișcările adversarului și să reacționeze. Pe de altă parte, mă simt vinovată că mă bucur, pentru că nu dețin controlul asupra acestei acțiuni. Parcă îmi hrănește ego-ul

Ego-ul…. Ego-ul a fost întotdeauna un subiect foarte sensibil pentru oameni. Într-un fel, suntem vinovați că încercăm să îl protejăm în fel și chip. Stau și mă întreb de multe ori, unde este vina cea mai mare… În intenție sau în neștiință, neputință? Nu îi voi spune ignoranță că nu asta este în cazul de față. Coșbuc spunea că „nu-i nimeni drac și nimeni sfânt”. Cu alte cuvinte, nu suntem 100% buni și nici 100% răi. Toți avem sentimentul, în forul nostru interior, că suntem buni. Dar asta nu înseamnă că așa suntem în toate situațiile de viață. Uneori suntem răi. Fie că ne convine, fie că nu.

Adevărul este că în viață nu putem fi doar vânat. Uneori suntem vânători. Suntem și victime și călăi. Atât unii pentru alții cât și pentru propria persoană. Mă gândesc că una din aceste calități trebuie să fie dominantă în noi. Dar chiar dacă avem impresia că balanța nu înclină nici spre bine, nici spre rău, nu înseamnă neapărat că am atins echilibrul perfect. Am senzația că există acolo un dezechilibru pe care încă nu suntem pregătiți să îl deslușim. Sau, cel puțin, eu nu sunt.

Vă întrebați, probabil, de ce îmi fac atâtea griji că doar nu mi-a zis nimeni nimic. Așa este, dar mie nu trebuie să îmi spună cineva ceva ca să mă destabilizez. Eu o fac și singură. Nu vreau să fiu cea din cauza căreia nu iese exercițiul. N-aș vrea să mă uit în oglindă și să recunosc călăul. Atât al partenerului de lucru cât și al meu. Căci și eu și colegul cu care lucrez, suntem blocați, frustrați. Nici nu îmi pot imagina cât de neplăcut trebuie să fie să am chip de călău sub masca de victimă. Atât pentru mine, dar mai ales pentru oamenii de bună credință care se grăbesc să îmi arunce un colac de salvare. Pentru că așa cum spuneam la început, una dintre cele mai mari frici ale mele, este să nu îi dezamăgesc pe cei care au investit încredere în mine.

Sensei ne spune că frica este un sentiment firesc. Trebuie doar să învățăm să o gestionam. Înțeleg bine ce vrea să spună pentru că în foarte puține situații din viața mea am găsit curaj în momentele în care mă temeam de ceva. Dar nu pot spune că sunt în stare să gestionez frica. Nu încă, cel puțin.

Am scris în alte jurnale despre  vulnerabilitate, despre faptul că te face mai puternic. Dar încep să cred că nu e suficient să îmi expun punctele slabe, să scriu despre ele. Este un prim pas. Cred că mult mai important este să reușesc să accept că e firesc să fiu vulnerabilă… Asta e un pic mai greu. E ușor  să vorbesc despre imperfecțiunile mele, e mai greu să accept firescul lor. Probabil, dacă o voi face,  abia atunci voi putea spune că sunt mai puternică.

Partea bună la Ninjutsu și la Kenjutsu este că deși mă pune față în față cu propriile defecte și calități și astfel mă descompune pe interior, prin practică mă ajută să mă recompun la loc, mai sigură pe mine. E greu de explicat în cuvinte ce forță extraordinară are asupra mea fiecare antrenament în parte. Săptămânal învăț câte o lecție, deși nu le consemnez pe toate în jurnal. Într-un fel, e ca atunci când trec de mai multe ori pe același drum și învăț să mă feresc de gropi, de denivelările din asfalt, apoi știu pe unde pot trece în siguranță. Învăț să recunosc ușor obstacolele noi, învăț să le anticipez și să le ocolesc cu calm. Pe scurt, învăț să nu mai fiu luată prin surprindere. Pentru mine, antrenamentul înseamnă conștientizarea unor realități pe care le pot decodifica doar prin practică. Și uite așa, pas cu pas reușesc să schimb ceva în mine. Și poate, reușesc să duc o viață, dacă nu mai bună, măcar mai împăcată cu sinele propriu.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here