„Omul este cea mai bolnăvicioasă ființă, fiindcă s-a îndepărtat cel mai mult de instincte” (Constantin Noica)
De câteva zile mă tot gândesc la salutul cu care, de regulă, începe și se termină un antrenament: Sensei se întoarce cu spatele, își freacă palmele, urmează două bătăi scurte din palme, rostește „Shikin haramitsu daikomyo”, o bătaie scurtă din palme, un moment de meditație și apoi ne spune „Onegai shimasu”. Mă rog, v-am spus aici varianta simplificată. Cândva, l-am întrebat pe Sensei ce înseamnă acest ritual. Dacă am reținut bine, este o invocație a spiritelor pentru a le cere să îi protejeze în vremuri grele pe cei prezenți, este un mod de a le aminti celor prezenți la antrenament că au mereu ceva de învățat din orice (totul este să fie deschiși și să primească lecțiile) și un îndemn la a da ce este mai bun din tine la antrenament. Practic, este o invitație la a fi umil și dispus să lucrezi cu tine, să te șlefuiești, să nu rămâi la suprafață, să nu fii superficial, să mergi în profunzime. „A da ce e mai bun din tine” presupune un minuțios proces de introspecție pentru că de multe ori trebuie să „sapi” adânc în interiorul tău pentru a ajunge la ce este mai bun, la esență. Cu aceste gânduri m-am dus la seminarul susținut de Dr Kacem Zoughari la Raiden Dojo. Și n-am fost deloc dezamăgită!
Stări de spirit, asta primim la fiecare antrenament de Ninjutsu de la Raiden Dojo. Asta am primit și în cele trei zile de seminar de la Dr. Kacem Zoughari. Stări de spirit. Nu sfaturi, nu povețe, nu tehnici imbatabile. Stări de spirit! Este un mod inedit de a te întări fizic, mental și spiritual. Privindu-i pe Dr. Kacem Zoughari și pe Sensei Cristian Laiber nu pot să nu mă gândesc cât de minunat trebuie să fie să simți că duci mai departe o tradiție ancestrală, care din statutul său inițial de Necesitate (era o formă de a supraviețui), s-a transformat în Pasiune de-a lungul timpului. Dar, a rămas, în esență, o Necesitate. E un sentiment pe care puțini se pot mândri că îl trăiesc!
Trebuie să lucrezi, să repeți un excercițiu, nu ca să înțelegi tehnica respectivă, ci ca să te înțelegi pe tine însuți. Abia atunci îți va deveni familiară și tehnica, și o vei face natural. Pare simplu când o scriu aici, dar lucrurile se complică puțin când trebuie să le pui în practică. E nevoie de multă răbdare și de îngăduință față de propriile greșeli, ratări. Și de voință. Asta am înțeles eu în aceste trei zile de seminar.
De ceva vreme trăiesc un intens război de gherilă intern. E multă revoltă în interiorul meu, sunt multe noduri care sugrumă orice tentativă de a verbaliza ceva, e multă tăcere apăsătoare… De câteva zile, trăiesc un soi de priveghi post-război. Și în tot acest haos tăcut, am realizat (pentru a câta oară?) că artele marțiale tradiționale sunt, totuși, un martor și mai ales, un filtru echilibrat al realității. La seminar, am râs suficient de mult încât să compensez jalea care a pus stăpânire pe mine în ultimele luni. Știm cu toții că avem nevoie să atingem vârful pentru a înțelege ceva din prăpastie. Și e nevoie să ne scufundăm în prăpastie, pentru a ne putea bucura cu adevărat de vârf. Așa că am apreciat enorm aceste trei zile de seminar! Și am râs cu poftă. În principal, de mine! 🙂
Vineri, 1 noiembrie
Vineri, Dr Kacem Zoughari a susținut un masterclass cu tema: „Lovituri ascunse de picior”. Partea tricky la loviturile de picior (ascunse sau nu), cel puțin pentru mine, este să reușesc să îmi țin echilibrul în timp ce lovesc și… de preferat, să se miște adversarul în urma loviturii mele, nu să sar sau să cad tot eu din propria lovitură (cum mi se întâmplă, de altfel). În plus, timingul este esențial! Ei bine, am lucrat cu colega mea Yvonne, căreia îi mulțumesc mult! Atât pentru porția sănătoasă de râs cât și pentru răbdare!
Noi… ne-am dat silința. Asta o spun cu mâna pe inimă. Am dat fără milă una în alta, astfel încât la finalul serii știam amândouă cum se simte șnițelul când e bătut pe tocător… 🙂 A ajuns Kacem și la noi, și inițial i se citea în privirea nedumerită: „când oi fi arătat eu asta?!” Că noi mai aveam puțin și inventam o nouă școală de Ninjutsu.. Dar nah, ce să facă săracul om?!… atât se putea! 🙂 Plin de bunăvoință, Kacem ne-a arătat cum se face, încercând să ne scoată din dileme. Ne arată o dată, de două ori și apoi ne spune: „Acum ați văzut, ați „furat” tehnica, e rândul vostru să o faceți”. Ne-am uitat una la alta și ne-am pus pe treabă. Păi, nu facem noi exercițiul?! Îl facem, sigur! Și dă-i înainte! La un moment dat, eram ca doi berbeci, iar timingul nostru era ușor defazat, astfel încât am dat de câteva ori tibie în tibie, tibie în genunchi, genunchi în mușchi, genunchi în genunchi, tibie în mușchi. După o ciocnire mai zdravănă, ne întrebam dacă o să mai putem veni sâmbătă și duminică, sau ne-am cotonogit suficient în seara asta. 🙂 Dar nu ne opresc pe noi niște vânătăi amărâte… Era clar că nu făceam ceva bine. Ne-am mai uitat în stânga și în dreapta… doar-doar ne lovește inspirația… Ne-am dat seama pe unde greșeam și am luat-o de la capăt. N-am abandonat nicio secundă! De altfel, Kacem Zoughari are dreptate când spune că este extrem de important cât și cum repetăm acasă ceea ce facem la antrenament. Iar noi ne-am străduit să ne fixăm bazele la antrenament pentru a putea repeta acasă. S-a terminat repede (parcă prea repede) masterclass-ul de vineri și chiar dacă am plecat la radio cu ceva vânătăi și mai mult într-un picior, șchiopătând, pot spune că am reușit la un moment dat să simt cum trebuie atât echilibrul cât și dezechilibrul… Sper doar să nu uit starea respectivă și să o pot atinge din nou, repetând acasă.
N-am început întâmplator acest jurnal cu un citat din Constantin Noica… Mi se pare îngrozitor de adevărat și de trist. Dacă am învățat ceva în acești aproape 3 ani și am și reușit să aplic în viața de zi cu zi, este modul în care îți asculți corpul și instinctul. Și este un lucru senzațional! Nu sunt suficiente cuvinte de mulțumire pentru acest lucru!
Sâmbătă, 2 noiembrie
După o noapte grea în care tibia piciorului stâng s-a plâns în continuu de nesăbuința mea din ziua anterioară, iar genunchiul drept dădea semne că urmează să se coloreze-n în mov, iată-mă la sala de judo a liceului „Mircea Eliade” mânată de un entuziasm feroce, dublat de o dorință sinceră de a învăța lucruri noi. Era ora 9.00 și o superbă dimineață de toamnă zâmbea larg spre fiecare trecător pe stradă. A fost cu adevărat una dintre cele mai frumoase zile de toamnă.
Pentru că ieri ne-a luat entuziasmul pe dinainte, astăzi am mai domolit motoarele, în primul rând pentru că mă dureau ambele picioare…
Tema acestui seminar a fost „Nagare”, ceea ce înseamnă „curgere”, „flow”. Am mai scris despre acest concept, așa că o s-o spun direct: la mine n-a curs nimic. Poate a picurat la un moment dat, dar nu am reușit să găsesc acea curgere interioară. Rar spre deloc mi se întâmplă să simt relaxare în corp. Cu atât mai puțin în această perioadă a vieții mele. De cele mai multe ori mă opun și degetele mele se încleștează pe mâna adversarului. Chiar și acum, când scriu aceste rânduri degetele mele „sugrumă” pixul. Realizez că fac asta și când relaxez încheietura, literele se așează mult mai citeț, caligrafic pe pagină. Îmi vine să îl întreb pe Kacem, la ce este bună, de fapt, flexibilitatea?! Eu pot să execut multe exerciții din punct de vedere fizic, pot să-mi contorsionez corpul în multe feluri. Dar la ce mă ajută dacă nu pot lega mișcările unele de altele?! La ce e bună flexibilitatea dacă nu am o împământare bună?! Nu l-am întrebat până la urmă… probabil ar fi trebuit să o fac… poate data viitoare…
„Mergeți cu atacul, acceptați-l, nu vă opuneți”, ne tot repeta Kacem Zoughari. Dar… cum ai putea să faci asta, când ai senzația că Evul Mediu s-a mutat în globulele roșii din sângele tău și toți acei sălbatici se împotrivesc la orice încercare de-a ta de a ajunge la un numitor comun cu ei?! Dar frumusețea stă în călătorie și în oamenii alături de care parcurgi drumul.
Evident, am avut o porție zdravănă de râs și astăzi alături de Yvonne. La un moment dat, făceam un exercițiu care presupunea o agățare ușoară și dezechilibrarea adversarului. În fine, repetam noi de zor acolo, și pe dreapta, și pe stânga, când Yvonne ajunge la o concluzie îngrijorătoare: „Vai, uite… mi s-a uscat pielea pe mâini”… A rezolvat „problema” rapid pentru că avea cremă de mâini la ea. 🙂 Cu acest gest simplu, a rezolvat și problema mea de „flow”. Patinau de zor degetele mele pe mâna ei și îmi scăpa mereu din priză. Era acolo un flow de nestăvilit. „Curgeam” pe brațul lui Yvonne ceva de speriat! 🙂
Sâmbătă, am lucrat și cu bokkenul. Mărturisesc că atât eu cât și Yvonne aveam cele mai strălucitoare și mai frumoase bokkene din sală. Săptămâna trecută tocmai ce le șlefuise și le unsese Sensei și era prima dată când le foloseam… La Soare te puteai uita, dar la ele ba! 🙂
Când am povestit despre seminarul anterior susținut de Dr. Kacem Zoughari la București, vă spuneam că nu ar fi trebuit să am emoții pentru că nu e ca și când el ar însemna pe perete care-i nivelul fiecăruia și apoi ar ține cont de asta. Este necesară o rectificare. E drept că nu trasează liniuțe pe pereți, dar totuși este atent la aceste lucruri. Am aflat acum. Spunea astăzi că are pretenții de la centurile negre, că este atent la centura pe care o ai, că este mai îngăduitor și răbdător dacă ești pentru prima sau a doua oară la seminarul lui, dar dacă ești pentru a treia oară… deja are pretenții. Pfff… și acum m-am găsit și eu să dau acest titlu jurnalului meu… 🙂
Seminarul de astăzi a început cu o scurtă incursiune în cultura și tradițiile marțiale japoneze. Dr. Kacem Zoughari ne-a prezentat un scroll inedit de prin 1675, recondiționat, care avea vreo 6 metri lungime. Ne-a încurajat să adresăm întrebări și a răspuns cu drag și amănunțit tuturor.
Duminică, 3 noiembrie
Kacem ne-a vorbit mult despre importanța de a fi un bun observator. Să știi să privești astfel încât să observi detaliile. Și are dreptate când spune că înțelegi azi o frantura, în altă zi o alta până când se completează puzzle-ul. Înțeleg foarte bine Arta Observării. O practic de când eram copil fără să îmi dau seama că o fac. Este într-adevăr o Artă. Kacem ne-a spus să observăm nu doar cu ochii, ci și cu pielea, să percepem tot în jurul nostru, inclusiv mișcarea aerului. Corpul nostru are antene pe care trebuie să învățăm să le folosim.
Procesul de observare este singurul cu care rezonez 100% pentru că îl pot lega de ceva care face parte zilnic din viața mea. Apropo de observare: eu, de exemplu, nu pot învăța / copia o mișcare uitându-mă la un video. Indiferent de câte ori îi dau replay, indiferent de cât de multă teorie am învățat. Eu am nevoie să văd omul în fața mea, abia atunci observ cu adevărat. Abia atunci văd și aud cum se mișcă corpul, abia atunci pot asimila ceva.
Oameni. Nu lucruri, nu peisaje, nu tehnici, nu mișcări care-ți iau ochii. OAMENI! Fiecare om este o formă de încăpățânare, adică o idee. Și-mi place să văd care-i gustul ideii, care este vocea ei, cum surâde ea, de unde a izvorât, cum se transformă. Pentru că abia atunci când ești atent la Om și încerci să îl cunoști, lecția pe care ți-o predă prinde viață și capătă sens. Și îți dai seama că limitele noastre interioare sunt mai dureroase decât orice limită exterioară. Dar… detașându-te puțin, știi că le poți trece…
În ultima parte a seminarului, am lucrat câteva tehnici de mână goală. Pe același principiu: Curgerea. Ca de obicei, Kacem a trecut pe la fiecare explicând din nou și din nou ce aveam de făcut. Ajunge și la noi și pentru că eram tensionată și se vedea cu ochiul liber, a decis să facă o faptă bună și să mă ajute. Drept urmare, mi-a detensionat puțin umerii. El, săracul, a mai încercat să mă ajute și anul trecut, dar nu s-a legat din cauza lipsei mele cronice de încredere în oameni, așa că atunci m-am tensionat și mai mult. De data asta, am ținut minte că e un om bun, empatic și am acceptat binele oferit. 🙂 În plus, în timp ce masa umerii, fredona un cântec despre prietenie și m-a „înmuiat”. 🙂 În timp ce cânta el vesel și masa de zor, pac trosnește omoplatul drept. Senzația a fost super, parcă a plecat ceva de acolo. Wow! S-a dus la umărul stâng, dar ăsta e căpos rău (bine, așa e de mic!), n-a vrut să trosneasca și pace! După acest mic ajutor, parcă a început să curgă ceva prin corp. Oricum, simțeam corpul mai ușor, mai cooperant. Așa că vreau să îi mulțumesc lui Kacem Zoughari pentru ajutor! 🙂
La finalul seminarului, am asistat cu emoție la un moment deosebit: colega noastră din Suedia, Carolina Lindgren, a primit centura neagră și certificatul aferent din Japonia, semnat de Soke Masaaki Hatsumi. Este un moment extrem de important în viața unui practicant, așa că vreau să o felicit pe Carolina și să îi urez succes în continuare! 🙂
A fost extrem de plăcută revederea cu colegii din Suedia: Carolina, Christel și Sebi, precum și cu toți ceilalți veniți din toate colțurile țării!
A trecut repede acest weekend și sunt puțin tristă că s-a terminat seminarul, dar în același timp, știu că sunt multe informații pe care trebuie să le procesez și multe mișcări pe care trebuie să le repet. De fapt, nu trebuie să fac nimic pentru că nimic nu este obligatoriu, dar îmi doresc să le fac! 🙂
Îi mulțumesc lui Sensei Cristian Laiber pentru organizare și pentru șansa de a fi parte din acest eveniment și sper să îl revedem curând pe Dr. Kacem Zoughari!
Avea dreptate Ernest Hemingway când a spus: „Omul care a început să trăiască mai serios pe dinăuntru, începe să trăiască mai simplu pe dinafară”. E unul dintre gândurile cu care închei acest weekend. 🙂
Aveți mai jos și o galerie foto.
- Interferențe - decembrie 3, 2024
- A murit legendarul Helmut Duckadam, la doar 65 de ani. Anunțul a fost făcut de Marcel Pușcaș - decembrie 2, 2024
- Sivert Høyem (ex-Madrugada) pe scena ARTmania 2025, în Piața Mare din Sibiu - decembrie 2, 2024
