Din jurnalul unui ninja (82): Trei ani de Ninjutsu

0
648

Din jurnalul unui ninja (82): Trei ani de Ninjutsu

Pe 10 februarie, se împlinesc 3 ani de când am făcut primul antrenament de Ninjutsu la Raiden Dojo București. Habar n-am după care legi și reguli ne poartă pașii Universul spre anumite locuri. Sunt sigură, însă, că totul are un sens, chiar și atunci când nu îl vedem. Ideea de destin m-a intrigat, mi-a stârnit curiozitatea dintotdeana. Și am crezut și cred în continuare, că există un destin pe care-l influențăm prin alegerile noastre (atât bune cât și proaste). Oricât de siropos ar suna asta. Am să cred până-n ultima clipă că trebuie să fi făcut lucruri bune în alte vieți, de vreme ce în asta am parte de oameni atât de generoși, de atenți și de răbdători cu mine.

În lumea mea, cuvintele au inimă, au trăiri și au un chip. Cred în puterea lucrurilor mărunte. Cred în gestul de a te bucura sincer pentru reușita altcuiva. Cred în cuvintele rostite din suflet fără vreo ocazie specială. Cred în „mulțumesc”-ul de zi cu zi. Și în „te rog”-ul folosit cu blândețe și modestie. Cred cu tărie în prietenia născută din întâlniri neplanificate, negândite, nesperate. Așa cum cred în existența unor legături speciale și inexplicabile cu oameni pe care îi vezi pentru prima dată. Viața ar trebui să fie în primul rând, despre recunoștință. Un sentiment atât de rar în lumea aceasta guvernată de artificial. Iar eu simt recunoștință zilnic pentru fiecare pas făcut, pentru întâlnirile ivite și întâmplările petrecute.

Back in business

Am decis să reiau antrenamentele de arte marțiale în momentul în care am conștientizat că nu mai eram în stare să respir corect când mergeam pe stradă (dacă aș fi vrut să alerg, s-ar fi sfârșit tragic și rapid). Pur și simplu, realizam că nu respir corect, că nu intră aer suficient în mine. Eram mereu la limită, cât să nu mă fac albastră și să leșin pe stradă. În plus, mă măcinau durerile (de umeri, de spate, de genunchi, de glezne)… Erau perioade când abia puteam să merg, au fost săptămâni în care pur și simplu nu puteam să ridic mâinile mai sus de nivelul umerilor. Așadar, mi-am ascultat corpul, care urla cu disperare, fiind sugrumat de atâtea dureri. Și m-am prezentat la Raiden Dojo. Încă de la primul antrenament, mi-a fost clar că nu voi reuși să fac tehnicile vreodată (cel puțin nu în viața asta). Și am înțeles că într-o situație reală, lucrurile se schimbă radical, iar șansele mele de victorie scad vertiginos. Dar… până la urmă… orice laș poate intra într-o luptă când este sigur de victorie. Însă, eu am fost mereu omul care a pornit în luptă fix când știa că șansele de câștig sunt mici spre zero.

Am evoluat enorm în acești trei ani. Am descoperit multe despre mine și implicit despre lumea exterioară. Ok, nu voi deveni un mare luptător, un samurai, un ninja… Asta e clar pentru toată lumea. Dar în momentul în care realizezi că de fapt, nu știi nimic, că experiența anterioară în artele marțiale este nulă, când alungi din minte gânduri nocive precum: „eu știu”, „eu am înțeles-o p-asta”, abia atunci conștientizezi că ai ajuns la linia de start într-o nouă călătorie. Că ai făcut loc în tine pentru a primi învățături noi. E un punct de cotitură care îți poate schimba viziunea despre viață. Problema este că devenim înțelepți la o vârstă înaintată și abia atunci ne dăm seama că ne-am chinuit toată viața să avem curajul de a face ceea ce copiii fac, cu inocența lor, atunci când încă nu știu nimic. Dar într-o bună zi, vom fi suficient de bătrâni ca să începem să citim povești cu zâne din nou. Sincer, eu am început deja! 🙂

Ce am învățat în acești 3 ani la Raiden Dojo?

*Să am încredere în așteptare.

*Să îmbrățișez incertitudinea.

*Să mă bucur de bucuria de a deveni, de a evolua.

*Să îmi dezvolt intuiția și empatia.

*Uneori adevărata forță vine din neputință și eșecuri.

*Alteori, forța vine din abilitatea de a vedea în întuneric.

*Că trebuie să existe măsură în tot și toate.

*Alergăm ca disperații (după prieteni, iubiți, echilibru, experiențe noi, cel mai ușor drum, liniște, răspunsuri, răsărituri și apusuri, etc), dar adevărul este că le vom găsi pe toate doar în momentul în care noi înșine vom deveni ceea ce căutăm. „Nu faci o tehnică, trebuie să fii tehnica”, este ceva ce voi ține minte toată viața asta, și poate și în cea viitoare.

*Nu te lupți cu demonii tăi. Înveți să vorbești cu ei, să îi cunoști, astfel încât să nu îți mai fie frică de ei.

*Artele marțiale înseamnă luciditate interioară și joc liber al gândurilor.

*Când tehnicile par prea complicate, încearcă să găsești simplitatea din ele. Aceea este partea esențială.

*Devenim mai puternici în locurile în care am fost loviți.

*Să-mi ascult corpul și să identific corect blocajele pentru a le putea depăși.

*Vulnerabilitatea înseamnă putere. Și libertate. Și conștiință de sine. Să-ți dai voie să fii atât cât poți să fii și așa cum poți să fii, este printre cele mai frumoase daruri pe care ni le putem face nouă înșine.

*Antrenamentele sunt o succesiune de pași molcolmi care te poartă spre lumina interioară, pe care de multe ori îți e teamă să o privești pentru că ai impresia că te va orbi. Dar nu lumina te orbește, ci frica. De regulă, răspunsul vine când uităm de întrebare.

*Am învățat multe despre alinierea corpului.

*Am reușit să cuplez tendoanele.

*Mi-am întărit tendoanele, articulațiile. Simt corpul mult mai „legat” decât la început.

*Reușesc să identific unele greșeli pe care le fac și mă străduiesc să le corectez.

Trei ani e o nimica toată. Abia am zgâriat puțin suprafața. În mod normal, nici n-ar trebui să scriu despre asta. O fac, însă, pentru că vreau să documentez micile reușite și eșecuri, precum și nelămuririle și întrebările care-mi aleargă prin minte. Am colegi cu cel puțin 15 ani de practică (unii chiar mai mult) și ei se simt la fel de începători ca mine. Desigur, lor le ies tehnicile, dar sunt conștienți de greșelile lor și de faptul că poate fi mult mai bine. În ceea ce mă privește, sunt mândră de fiecare pas înainte pe care l-am făcut. Oricât de mic a fost. Așa cum sunt mândră de toate poticnirile din acești trei ani. Pentru că fiecare împotmolire a însemnat o revelație, o conștientizare a unui punct slab pe care va trebui să-l întăresc, să-l transform. Da, uneori primesc de la viață o cutie plină cu întuneric. Și mi-a luat ceva vreme până am înțeles că și aceasta era un cadou.

Reînvăț încet-încet să respir corect. E mai greu decât mă așteptam, dar îmi dau silința.

Trag speranța că până la urmă îmi vor ieși și tehnicile. Și când spun asta, mă refer să-mi iasă fluid, cursiv. Nu sacadat, făcute cu încetinitorul. Oricum, nu mă grăbesc niciunde. Am Timp.

Ceea ce mă bucură enorm, este faptul că de trei ani nu am mai avut dureri atât de violente. Nici de spate, nici de genunchi și nici de umeri. Dacă până să ajung la Raiden Dojo, făceam cel puțin o dată pe an injecții în genunchi, în spate, sau mă umflam cu antiinflamatoare, de când am început antrenamentele au dispărut durerile. Ceea ce este mai mult decât am sperat vreodată.

Recunoștință. Asta simt acum, după 3 ani. Și Speranță că voi continua să evoluez.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here