Din jurnalul unui ninja (97): Dureros de amuzante de la antrenamente :)

septembrie 2, 2025

585

Simțul umorului constă în capacitatea de a râde de propriile insuccese. Cred cu tărie că autoironia este o putere specială, din care se naște până la urmă evoluția. La antrenamente, am parte de o grămadă de momente vesele (cel mai adesea spontane). 🙂

Un mic Zorro

Poate vă întrebați care este legătura dintre Zorro și Ninjutsu?! Păi, avem și noi un Z celebru, doar că nu îl facem cu sabia, ci contorsionăm brațul adversarului până când mâna seamănă cu un „Z”. Da, e dureros. Nu, nu-mi iese! 🙂 Lucram într-o zi cu o colegă și ne chinuiam să facem acel Z. Practic, sucești un pic încheietura mânii, tragi puțin de cot… În fine, dacă privești superficial, nu pare mare filosofie. Partea complicată e când încerci să faci. După cum spuneam: încercam noi două să punem în practică procedeul. Eu atacam, colega trebuia să deseneze un Z din brațul meu. Gândeam amândouă atât de mult, încât se făcuse ceață în sală. Partea amuzantă era dialogul nostru (imaginați-vă ce ar fi crezut o persoană care auzea întâmplător discuția fără să știe ce facem noi acolo).

Eu: (Atac și aștept să îmi fie aplicat procedeul).

Ea: Deci… cum era?! (Apucă palma și încearcă să facă ceva). Cum e, se simte ceva?

Eu: Nu…

Ea apucându-mi palma invers și tragând de cot: Dar acum?!

Eu: Nu….

Ea: Păi, ce nu fac bine?! Că nu înțeleg?!

Eu: Sucește încheietura mai mult…

Ea executând sfatul: Acum e mai bine?

Eu: Nu…

Ea: Păi, și?!?!

Eu: Poate că ar trebui să fie degetul mic mai în sus, să fie încheietura mai răsucită…

Ea întorcându-mi încheietura astfel încât degetul meu mic indica spre tavan și trăgând de cot: Ei? Cum e?

Eu: Nope… încearcă să tragi mai tare… (ea pune în practică sfatul meu și… începe să se vadă o ușoară grimasă pe fața mea) …?!…

Ea super-entuziasmată: Te doare, nu? A mers, nu?

Eu: Hmmm… nu, deloc… mă dor totuși un pic picioarele că am stat prea mult așa… 🙂

Ea: Da… și pe mine… Hai să ne odihnim un pic! 🙂 🙂

Mă rostogolesc și eu dar… așa mai… scândurește

Știți cum se rostogolește o scândură? Hai, că ați văzut sigur în desene animate. Se duce când într-un capăt când în celălalt și la un moment dat pică lată. Ei… cam așa și eu.

Vineri seară la antrenament, exersam o mișcare super-mega-complicată: să dau mâna adversarului într-o parte punând masă (chestie pe care eu încă nu sunt sigură că o am, dar în fine). Și încearcă instructorul nostru să-mi explice, îmi arată, mă pune să fac și eu… Greu, greu… greu la deal cu boii mici. Nu-mi ieșea și pace. Mă rog, uneori era mai bine, dar eu nu reușeam să-mi dau seama ce fac bine mai exact și la următoarea încercare iar făceam prost. La un moment dat, instructorul plictisit (probabil) prinde un moment când poate am reușit să pun 5 grame de masă și se rostogolește, dar în cădere îmi agață brațul și mă trage după el oferindu-mi șansa să mă rostogolesc și eu (pentru că e bine să repetăm rostogolirile mereu)… Ei, aș! Ți-ai găsit. Nu mă așteptam la această mișcare (bine, și dacă m-aș fi așteptat tot aia era) așa că în loc să mă rostogolesc (adică să devin rotundă) m-am proptit în umărul drept și cred că mi-am înfipt clavicula-n gât și omoplatul între coaste. Apoi am căzut, fix ca o scândură, lată. Atunci mi-am dat seama că am totuși masă. Fix în momentul în care umărul s-a proptit în saltea și s-a prăvălit tot corpul peste el. Da, acum știu. Am masă! 🙂 După acest moment de revelație, m-am decis să învăț să cad. Ok, mi-e frică dar trebuie să depășesc acest blocaj. E musai! Mi-a luat vreo trei zile să-mi aduc la locurile lor clavicula și omoplatul. Știu că am mai zis o dată chestia asta (că învăț să cad, adică), dar am eșuat lamentabil… Pe scurt, n-am reușit să trec de frica aia de a cădea. Însă, nu mă las. Mai încerc! 🙂

Bine spunea Thomas Eddison: „Nu am dat greș. Pur și simplu am descoperit 10.000 de idei care nu funcționează”. 🙂 🙂