EXCLUSIVITATI

Eric Sardinas în Becker Brau Live Music (23.03.2009)

decembrie 2, 2012

Bucureşti. 23 martie, clubul Becker Brau. Ora 19.50. George Baicea Electric Blues Band tocmai îşi încheia recitalul şi aplauzele răsunau din toate părţile. Ajunsesem târziu şi judecând după reacţia celor din jur, am înţeles că are de ce să-mi pară rău. Clubul era plin, astfel încât chelnării abia se strecurau prin mulţime cu halbe de bere sau mâncare (cârnaţi, grătar, cartofi). În această agitaţie aproape că am ratat momentul în care şi-au făcut apariţia pe scenă Eric Sardinas alături de colegii lui din trupa The Big Motor. E drept, ne şi despărţea de scenă o perdea densă de fum. Prima impresie a fost cea vizuală.
Stop. Paranteză. Intrarea în club era împânzită de afişe ale acestui eveniment, aşa cum era normal. M-am oprit pentru câteva momente în faţa unui afiş: Eric Sardinas cu pălărie de cowboy, păr lung şi drept, negru, privire pătrunzătoare… Închid paranteza.
Revin. Când „ceaţa” s-a risipit, pe scenă am văzut trei muzicieni: Levell Price – bas (originar din Mississippi), Bernie Pershey – baterie (din Chicago) şi Eric Sardinas (chitară şi voce, originar din Florida). Aflată încă sub influenţa afişului cu pricina, privirea mea s-a dus în dreapta scenei către bărbatul cu pălărie de cowboy, păr lung, etc, etc. Dar, cum privirea nu mai era pătrunzătoare, părul nu era negru şi… ţinea în braţe basul, mi-am îndreptat atenţia către stânga. Acolo se afla un tip brunet, păr ondulat, barbă adevărată („a la Bin Laden”, după cum observa amuzată o domnişoară aflată lângă mine), îmbrăcăminte hippie şi o bască aşezată strategic într-o parte, ţinându-şi la piept iubita lui… chitară. Când s-au stins aplauzele de bun venit, s-a făcut linişte în club şi Eric Sardinas a înaintat cu chitara spre spectatori şi a început să cânte fără amplificare. Nu s-a auzit nici musca în sală. Din momentul în care şi-a luat locul lângă microfon a început nebunia. Pe tot parcursul recitalului (care a început la 20.10 şi s-a încheiat la 22.50) Levell, cu o voce bărbătească, joasă, aproape ca un tunet, ne-a întrebat dacă ne simţim bine. După primele trei piese Eric ne-a mulţumit în limba română pentru primirea călduroasă. Ne-a întrebat şi el dacă ne simţim bine şi ne-a mărturisit că se bucură că a revenit în România. Ne-a asigurat că dacă ne place blues-ul şi rock’n’roll-ul ne aflăm unde trebuie. Lait-motivul serii a fost: „simţiţi-vă bine! Aici este o petrecere, nu există scenă, nu există public, nu există reguli, bucuraţi-vă de muzică şi distraţi-vă”, a spus de multe ori şi Eric şi Levell.
De fiecare dată când merg la un concert rock, de blues, etc îmi place să mă uit la modul în care un chitarist îşi mişcă mâna pe chitară. Aici chiar am văzut mişcare. Este uluitor cât de repede se mişcă palmele şi degetele pe corzile chitării. Îşi foloseşte toate cele 5 degete, cântă pe grif, dansează în acelaşi timp şi cântă vocal. Fumează şi el şi chitara. La un moment dat înfipsese mucul de ţigară pe griful chitării, apoi a stins ţigara pe corzi provocând astfel mici scântei. El însuşi este un spectacol. Eu l-aş fi urmărit toată noaptea.
Pe la jumătatea concertului, i-a îndemnat pe oameni să renunţe la mâncare şi să se simtă bine, dansând. Nu de puţine ori a venit lângă primele mese dansând şi cântând dumnezeieşte (cu şi fără amplificare). Concertul s-a încheiat cu două bisuri, după aproape 3 ore. De la primul bis a renunţat la cămaşă şi vestă şi a cântat la bustul gol smulgând urlete şi aplauze în special de la fetele din public. Pot să vă spun că are două tatuaje: unul pe piept, mărişor – un şarpe cu clopoţei (dacă am văzut eu bine), şi unul pe tot spatele unde şi scrie TRADITIONAL.
Am văzut oameni de toate vârstele, de la 10 până la 60 de ani. S-au simţit bine, au mâncat, au băut, dar cel mai important a fost faptul că au fost în proporţie de 95% atenţi la ce se petrecea pe scenă. Nu a rămas nicio piesă, niciun cuvânt şi niciun gest al artiştilor fără reacţie. S-a aplaudat, unii au şi dansat, şi la final toţi s-au strâns lângă scenă, atraşi ca de un magnet. Totuşi, s-a întâmplat un lucru greu de explicat, pentru mine. Pe la ora 22.00, o parte dintre spectatori care stăteau în picioare au plecat. Iniţial, m-am gândit că au ieşit să fumeze. Mi-am dat seama că nu este aşa în momentul în care nu prea mai era nimeni în picioare şi chiar vedeam bine scena din locul în care mă aflam. Apropo de fumat. În Becker Brau nu se fumează. Şi ce bine am respirat. Lângă mine se afla un cetăţean din Austria (Mark îl chema) care se tot uita în stânga şi în dreapta. Până la urmă şi-a întrebat prietenii dacă se fumează sau nu în local. S-au uitat şi ceilalţi de jur împrejur şi i-au spus că nu văd pe nimeni fumând. Mi-a plăcut de el, a bagat ţigara la loc. Uite că unii ştiu să respecte şi regulile.
Eric Sardinas nu a respectat playlistul despre care i-a instiintat initial pe organizator. A cantat piese in functie de starea lui de aseara si de inspiratie. Câteva dintre titlurile pe care le-am auzit aseară sunt: Ride, Treat Me Right, Down To Wiskey (piesă dedicată tuturor celor care beau wiskey), All I Need, Bittersweet, Country Mile, Flames Of Love, Black Pearls.
După o astfel de seară, nu pot decât să mulţumesc Events-Plus! La mai multe!

Aseară am văzut şi mulţi artişti printre spectatori. Am stat de vorbă cu câţiva dintre ei:
Adi Manolovici: Plec acasă cu gânduri frumoase după acest concert. Eu l-am mai văzut pe Eric Sardinas în 2000, pe 15 aprilie, în deschidere la Steve Vai. Atunci m-a impresionat puţin mai mult, acum eram oarecum obişnuit cu sound-ul lui, mai am albume, am mai ascultat între timp. În orice caz, e un păstrător al tradiţiei blues-ului texan, southern rock, deci e oarecum şi spre Stevie Ray Vaughan şi spre Hendrix, sau Robert Johnson. Îmi place foarte mult, face show, este un bun entertainer, un chitarist foarte tehnic pe slide-blues. Dar, mie îmi plac foarte mult Joe Satriani, Steve Vai şi Frank Gambale. Dar, în fine a fost frumos, am asistat la un concert reuşit. Secţia ritmică sincer nu mi-a plăcut foarte mult. Am fost puţin dezamăgit de tandemul pe care l-au făcut basul cu toba. Au fost puţin decalaţi, probleme de timing dar, per ansamblu, a fost un concert de nota 8. Au ales foarte bine locul acestei întâlniri, este potrivit pentru entertainment, bere, cârnăciori. Bravo lui Cristi Becker pentru că aduce chitarişti, felicitări. Am înţeles că vine din nou şi Frank Gambale… Este o iniţiativă foarte bună care trebuie să fie continuată.
George Baicea: A fost o experienţă minunată. Dacă acum 4-5 ani m-aş fi gândit la aşa ceva, spun asta pentru că atunci nu aveam trupă, nu cântam practic. Ei bine, dacă mi-ar fi spus cineva că voi cânta în deschiderea lui Eric Sardinas, aş fi râs cu gura până la urechi. Este minunat ce s-a întâmplat în această seară, mă simt ca un copil. Sigur că întotdeauna ai de învăţat de la cei adevăraţi. Am stat de vorbă cu el înainte de concert. Este un tip absolut normal şi de bun simţ, fără fiţe cum au ceilalţi artişti care consideră că televizorul îi face artişti. Oamenii aceştia au alte probleme: ei încearcă să cânte. Mai puţin cu televizoare, mondenităţi. Este un tip absolut normal, prietenos. Cei care nu au fost în Becker Brau au pierdut nişte clipe de adevăr, de tradiţie în ceea ce priveşte rădăcinile muzicii, aşa cum avea şi el tatuat pe spate: TRADITIONAL. Au pierdut clipe de adevăr pe care le poţi vedea rar. Apropo de colegii lui de trupă, sunt muzicieni de excepţie. Asta vorbeam şi cu prietenii mei, ceea ce te frapează înaintea oricărui talent de a cânta la un instrument, este faptul că simţi de cum a început spectacolul rodajul anilor pe care îi au în spate. Sunt ca o maşinărie foarte bine pusă la punct, fără ezitări din prima până în ultima secundă a spectacolului.
Marcian Petrescu: După o seară ca aceasta nu prea mai am gânduri. În primul rând pentru că Sardinas a demonstrat că se poate cânta delta-blues la volum de heavy metal sau de hard rock. Şi după o lecţie de genul acesta… nu ştiu câţi chitarişti au fost în sală, dar trebuie să se reconsidere puţin şi ca showman-i şi ca sunet şi ca abordare a spectacolului, pentru că aşa cum a spus Sardinas în concert, nu contează că sunt 20 de oameni sau 20.000 de oameni. Ce a făcut el în seara aceasta face pentru orice fel de public, indiferent că sunt spectatori americani sau români. În 2000 l-am ratat pe Sardinas, nu eram în Bucureşti cu prima formulă Trenul de Noapte. Sincer, nu aş fi vrut neapărat să-l văd pe Steve Vai pentru că nu este preferatul meu. Cred că e mai bine că l-am văzut în această seară pe Sardinas într-un club decât pe scena Sălii Palatului. Sardinas fără maşina aceasta fenomenală de ritm, fără Big Motors este egal cu zero, în sensul că nu poate face ceea ce face pe scenă fără colegii lui. Sunt fabuloşi, se simte că au ani buni în spate alături de Sardinas. Aştept cu nerăbdare să vină următoarele evenimente Blue-Moods, adică pe 17 mai Charlie Musselwhite cu deschidere Trenul de Noapte şi 2 septembrie Coco Montoya, în deschidere George Baicea.
Nicu Patoi: Sunt foarte liber, exact ca şi ei. Libertate, acesta este sentimentul cu care plec de aici.
Spectacolul văzut de public:
Georgiana, 40 de ani din Bucureşti, purta haine de piele şi mi-a spus cu bucurie în glas: „Eric Sardinas este un muzician adevărat. Curge muzica prin el. Mă uitam la toţi trei şi mă întrebam de ce nu pot fi şi chitariştii noştri aşa dezinvolţi pe scenă? De ce nu se pot bucura şi ei de muzica oferită publicului lor? Sardinas ne-a ţinut sub vrajă, a deţinut controlul pentru că nu a venit să ne demonstreze nimic, a venit să se distreze alături de noi. Mare artist! A fost o seară pe cinste!”
Pe Cătălina (33 de ani din Bucureşti) am abordat-o pe la ora 22.00 când încă nu se încheiase concertul. Aproape de ieşirea din Becker Brau mi-a spus scurt: „Este un chitarist senzaţional. Am venit cu soţul pentru că ne place acest gen de muzică. Mi-a plăcut ce am văzut, dar plecăm mai devreme pentru că sincer, nu ne place sunetul.”
Dragoş (29 de ani, Bucureşti) mi-a spus la finalul concertului: „Şi eu cânt la chitară. Am avut multe de învăţat în această seară. Jos pălăria! Practic nici nu am cuvinte după o astfel de reprezentaţie. Este chitaristul perfect: tehnic, rapid, entertainer, vocalist, showman. Practic aşa trebuie să arate un chitarist.”
Ruxandra (22 de ani, Bucureşti): „A fost frumos, m-am simţit foarte bine. A cântat aproape 3 ore şi s-a mişcat în continuu. Am obosit eu urmărindu-l cu privirea şi el nu avea nimic, cred că ar mai fi cântat încă pe atât. Se simte şcoala americană… pe lângă muzică a contat foarte mult şi spectacolul vizual.”
Doina (28 de ani, Bucureşti): „Muzicieni adevăraţi! Au fost fantastici, nu m-am mai simţit de mult aşa de bine la concert al unui artist ale cărui piese nu le ştiam. Am asistat la un spectacol total. Felicitări celor care au organizat!”
Ştefan (49 de ani, Bucureşti): „Eu l-am văzut şi în 2000. Acum mi-a plăcut mai mult. A fost mai aproape de public. Când vezi astfel de muzicieni tot ce poţi să faci este să îţi scoţi pălăria şi să îţi înroşeşti palmele aplaudând. A fost o seară de excepţie!”
Afrodita (26 de ani, Bucureşti): „Mi-a plăcut tot, mai puţin sunetul. Pe lângă faptul a cântat extraodrinar, pe lângă modul impresionant de a cânta la chitară (cred că o iubeşte mult de tot), este şi un showman adevărat. Şi asta a contat nespus de mult.”
Geanina (38 de ani, Bucureşti): „Eu recunosc, nu ştiam ce cântă Sardinas dar plec acasă fascinată! Trebuie să le mulţumesc prietenilor care m-au luat cu forţa de acasă.”
Marcel (53 de ani, Bucureşti): „Sper că au fost pe aici mulţi chitarişti români. Aveau ce să vadă! Sardinas & The Big Motor au cântat cu bucurie. Iată, coboară de pe scenă după aproape 3 ore. Spune multe despre profesionalism şi despre respectul pentru public modul în care privesc această „afacere”. Câţi mai sunt care fac din plăcere ceva? Eu m-am simţit extraordinar. Muzică adevărată, show pe măsură. Ce îţi poţi dori mai mult?”