JUDAS PRIEST LA ROMEXPO (1.07.2015)

Articol de Mihai Comte
Mda… Concert Judas Priest. Dar de unde să încep? Zic asta nu doar pentru a folosi un clișeu, ci pentru că, la modul cel mai serios, evenimentul m-a pus într-o oarecare dificultate. De ce?
Pentru că este vorba de un nume uriaș. Un nume care a făcut istorie, în cei peste 40 de ani de când a ștanțat „Heavy Metal” și „British Steel” în inimile metaliștilor din toată lumea.
Pentru că sunt influențat de propriile afinități, pentru că, din muzica rock, Heavy Metal este cea mai apropiată de sufletul meu (atât de mult, încât nici nu îmi vine să scriu normal, simt nevoia compulsivă să folosesc majuscule – încerc să îmi revin la normal, promit!).
Pentru că România a avut parte de ceva nume, mai mult sau mai puțin mari, de pe scena mondială a rock-ului, foarte mulți artiști talentați au venit, dar în materie de heavy metal proporția este destul de mică. Majoritatea formațiilor care au urcat pe scenele din București, Cluj, Iași, Proplaca sau Baicoi se învârt prin aria black, death, hardcore sau oleacă de thrash metal (pe care nu îl consider o variantă a heavy metal – îmi pare rău, wiki!).
Nu în ultimul rând, pentru că mă simt obligat să îmi pun cenușă în cap – la primele concerte Judas la București, nu am putut ajunge, din considerente ce nu își au locul aici. Deci, ocazia de a îi vedea pe britanici a fost una pe care mi-am dorit-o de mult – apropo, mulțumesc Andrei, mulțumesc Iulia, de data asta nu am avut acreditare, deci am primit de la ei o invitație.
Prin urmare, de unde să încep? Pentru că tare, tare mult m-a bucurat concertul!
Cred că cel mai bine ar fi să încep cronologic, așa cum am văzut eu:
Nu am reușit să ajung de la deschiderea porților. De ce? La asta ar trebui să răspundă organizatorii, care s-au gândit să pună concertul în mijlocul săptămânii. Mă rog, ei știu de ce și nu aș vrea să intru în speculații, mai ales că nu mi se pare o problemă atât de importantă – doar că: 1. Mulți spectatori nu au putut să ajungă de la ora 18 (serviciu) și 2. Mulți spectatori au ajuns a doua zi la muncă răgușiți, obosiți (concertul a ținut până târziu) și cu dureri de ceafă (de ce oare?).
 

Cum am ajuns pe la ora 19:30, evident, am pierdut concertul celor de la 9,7 Richter. Bulevardul Expoziției era plin, pe partea dreaptă, cum mergi spre Clăbucet, de oameni care se îndreptau spre concert. La intrare era, după cum organizatorii au promis, parcarea moto – nu foarte multe vehicule parcate, cam vreo 20, pe un singur rând. Publicul, care deja îi urmărea pe cei de la Helloween, nu era foarte numeros – nu voi încerca să aproximez numărul de persoane, dar voi spune doar că nu era nici aglomerat, nici gol. La corturile cu bautură și mâncare nu era coadă mare. Spectatorii erau cam de toate vârstele – am văzut veterani ai rockului, tineri între 20 și 30 de ani și familii cu copii preșcolari. Că veni vorba de preșcolari, m-a entuziasmat foarte tare faptul că… viitorul e pe maini bune! E îmbucurător să vezi copii, în cârca taților, care dau din cap și trăiesc cu toată ființa muzica părinților lor!
M-am bucurat să văd și că mulți spectatori erau la curent nu doar cu linia melodică a celor de la Helloween, ci și cu versurile lor. Este clar că la concert au fost foarte mulți fani, în adevăratul sens al cuvântului.
După cum au anunțat și organizatorii, atât Judas Priest, cât și Helloween, au venit pentru promovarea noului album. Helloween au cântat piese de pe proaspătul  „My God-Given Right” și nu mică mi-a fost mirarea să văd rockeri care cunoșteau versurile și cântau melodiile de pe albumul lansat acum o lună și ceva! Totuși, din setlist nu au lipsit melodii deja clasice, pentru Helloween, ca „If I Could Fly”, „Lost in America” sau „I Want Out”, care a încheiat concertul lor.
După o scurtă pauză pentru amenajarea scenei, la ora nouă fix s-au aprins luminile pentru cei de la Judas Priest. Pe scenă au urcat Glenn Tipton (chitară), Richie Faulkner (chitară), Ian Hill (bas), Scott Travis (tobe). În fundal se vedeau imagini generate pe computer (CGI). Vocea lui Rob Halford se auzea în boxe, plină, cuprinzătoare, iar solistul vocal și-a făcut apariția în fața publicului după vreo 30 de secunde. Aș vrea să profit de ocazie pentru a aminti de vocea lui Rob Halford: am auzit, înainte de concert, păreri mai mult sau mai puțin avizate, cum că „Rob nu mai poate”, „pe Rob nu îl mai ține vocea” și așa mai departe. NU! Credeți-mă pe cuvânt, fără a mă crede profesor de canto sau inginer de sunet, Rob încă are vocea care l-a făcut celebru și l-a săltat pe primele locuri în topul vocilor heavy metal! De la „înalte” la „grohăieli”, Rob încă poate! Vocea lui încă „sfârtecă”! Da, e adevărat, a avut efecte pe voce (reverb, delay și poate și altele), dar, dacă nu l-ar fi „ținut” vocea, ar fi putut el să aibă și chorus și orice efect, că tot nu ar fi ieșit sunetul pe care am încercat să îl descriu, cât de cât, mai sus! Totuși, publicul nu era încă dezlănțuit, majoritatea spectatorilor erau atenți să încadreze imaginile bine pe telefoanele mobile. Primele piese au fost mai mult de pe ultimul album, „Reedemer of Souls”.
Deși concertul era anunțat ca o promovare a noului album, Judas Priest au trecut publicul printr-un fel de reapitulare a celor mai cunoscute melodii. Cam după „Turbo Lover”, fanii au devenit mult mai activi, strigau, cântau, se bucurau, scuturau din plete (care mai aveau plete, veteranii scuturau mai mult din amintiri – prin asta vreau doar să amintesc că publicul era de toate vârstele și că spiritul „metal” nu a murit cu trecerea anilor).
O parte care mi s-a părut… interesantă… sau, măcar, neobișnuită (da, am ratat celelalte concerte Judas, am mai zis asta) a fost faptul că Rob cânta ce cânta și, fuguța, în spatele scenei. La un moment dat mi-am dat și eu seama că se schimba – a schimbat vreo patru-cinci ținute.
După una dintre „dispariții”, Rob a venit pe scenă călare pe o motocicletă tip cruiser (distanța față de scenă nu mi-a pemis să văd marca). După ce a comunicat cu publicul (fraze-tip – „sunteți gata pentru metal? Nu vă aud!” etc), a pornit melodia „Hell Bent for Leather”. Solistul vocal a mai ținut legătura cu publicul, și-a exprimat regretul că nu stă decât câteva ore în România și a amintit că celor de la Judas le place mult să viziteze și să cunoască țările est-europene și că toți iubesc bucătăria românească.
Desigur, pe parcursul unei ore și jumătate, au mai fost multe melodii, dintre care aș aminti „Breaking the Law”, „You’ve Got Another Thing Comin'”, „Painkiller” şi „Living After Midnight”. Rob nu părea să obosească, strigătele lungi păreau că doar îl încălzesc. Dar încuraja, insistent, publicul, să strige, să urle, să se dezlănțuie, ceea ce am și făcut.
Iar după „Painkiller”, bateristul Scott Travis a declarat că, personal, ar vrea să schimbe numele „Bucharest” în Bucharock.
Formația a primit cadou un banner (de fapt, un cearceaf mare, ce să mai), pe care scria cu vopsea neagră „Judas Priest are the gods of metal”. Cu el, membrii trupei s-au pozat, în fundal având publicul bucureștean.
 
Setlist:
Dragonaut
Metal Gods
Devil’s Child
Victim of Changes
Halls of Valhalla
Turbo Lover
Redeemer of Souls
Beyond the Realms of Death
Jawbreaker
Breaking the Law
Hell Bent for Leather
Encore:
The Hellion
Electric Eye
You’ve Got Another Thing Comin’
Encore 2:
Painkiller
Living After Midnight