MOJO MUSIC MAGAZINE – INTERVIU CU EMMYLOU HARRIS

0
26

Regina country din Alabama priveşte în urmă la relaţia cu Gram Parsons, Dylan, piese triste şi arta duetului. Un interviu realizat de John Harris.
Îndrăgostită de Gram Parsons, dar fiindu-i interzis accesul la înmormântarea lui, Emmylou Harris a luptat pentru a redefini muzica country. Acum îşi reflectă viaţa în cântece: „Era ca şi când cineva a luat un cuţit şi m-a tăiat”.
 
Reporter: Îţi aminteşti care a fost prima ta „întâlnire” cu muzica?
Emmylou Harris: Îmi amintesc foarte clar că eram în bucătărie – probabil stăteam pe un scaun din acela înalt – când au difuzat la radio piesa On Top Of The Old Smokey. Ţin minte că mi-au atras atenţia versurile „The grave will decay you/ And turn you to dust”. Cred că întotdeauna am fost atrasă de piese triste, de versuri sumbre.
 
Reporter: Ai multe amintiri din Birmingham, Alabama?
Emmylou Harris: Da… de la grădiniţă. Bunicii mei locuiau foarte aproape de noi şi îi vedeam tot timpul. Era o familie de tip tradiţional. Chestia e că am avut o copilărie foarte frumoasă. Trauma imensă s-a produs în momentul în care tatăl meu a fost împuşcat în Coreea…
Reporter: Câţi ani aveai?
Emmylou Harris: Aveam 5 ani când a plecat şi 6 când s-a întors. A fost prizonier de război timp de vreo 16 luni. Nu-mi amintesc prea multe. Când s-a întors au organizat o paradă. Era considerat erou. Ne-am plimbat cu o maşină luxoasă şi am luat cu toţii cina undeva. A încercat să ducă o viaţă civilă, dar nu a reuşit, avea în sânge pilotajul. Adora să fie pilot. Aşa că s-a întors în armată.
Reporter: În general, artiştii au avut copilării grele. Tu eşti o excepţie de la regulă…
Emmylou Harris: Am crescut într-o familie deosebită. Totul era întotdeauna corect în familia noastră. Părinţii mei se iubeau foarte mult. Simţeam că trăiesc într-o atmosferă de basm.
Reporter: Înseamnă că odată ce ai crescut ai avut aşteptări mari de la ceilalţi, de la viaţă…
Emmylou Harris: Probabil din cauza asta am fost căsătorită de trei ori. (râde)
Reporter: Ai făcut liceul la Woodbridge, Virginia. Acolo ai descoperit muzica folk, la un post de radio studenţesc din Washington.
Emmylou Harris: … Era acolo un DJ numit Dick Cerri. Explozia muzicii folk s-a întâmplat când eu eram în liceu. Peter, Paul And Mary au avut mare succes cu Blowing In The Wind. Pentru mine, acela reprezenta un sound incredibil de exotic. Am descoperit acest post de radio şi dintr-o dată această lume a muzicii folk. Vroiam să fiu Joan Baez. Oricum aveam părul lung şi negru (râde). Avea o voce care atunci când o auzeai era… ca o experienţă spirituală, şi cânta baladele astea vechi care parcă îmi vorbeau mie.
Reporter: Ai renunţat la colegiu pentru a cânta în cluburile din Virginia Beach. Apoi ai plecat la New York. Ai anticipat atunci ce întorsură vor lua lucrurile?
Emmylou Harris: Nu. Aceasta este ignoranţa tinereţii. Fratele meu m-a dus la New York City, mi-am luat o cameră la YMCA şi am început să cânt în locuri de unde nu primeam nici un ban (râde).
 
Reporter: Cum era viaţa?
Emmylou Harris: Păi… la început a fost destul de bine. Dar apoi l-am întâlnit pe Tom Slocum (compozitor), m-am încurcat cu el, am rămas însărcinată, ne-am căsătorit, şi am decis împreună că am o şansă mai bună să devin muzician la Nashville. Am născut şi, dintr-o dată, New York-ul părea un loc prea periculos. După ce am ajuns la Nashville lucrurile au început să scârţâie între noi, aşa că am divorţat. M-am luptat pe cont propriu un timp, încercând să fac muzică, dar într-un final am ajuns la concluzia că, cel mai probabil, cariera mea s-a terminat, aşa că am decis să mă întorc acasă.
Reporter: Ce a urmat?
Emmylou Harris: Eram foarte concentrată pe a fi o mamă singură. La un monent dat am primit un telefon de la Gram Parsons – şi, sincer, nu mi-era foarte clar cine este. Avea numărul meu de la Burrito Brothers cu care cântasem într-o seară într-un club. Lor le-a plăcut foarte mult cum am cântat piesa It Wasn’t God Who Made Honky Tonk Angels. Pe Gram nu-l cunoşteam pentru că în seara aceea nu fusese cu băieţii. Când m-a sunat m-a invitat cu ei la Baltimore. Aşa a început totul.
Reporter: Ţi s-a părut un tip exotic? La vremea respectivă se întorcea dintr-un turneu în Franţa cu The Rolling Stones.
Emmylou Harris: Din punctul meu de vedere, era doar un tip în faţa căruia trebuia să susţin un soi de probă. Cred că la un moment dat am devenit un pic cinică. Dar el a fost drăguţ. Gram a fost întotdeauna tip de gentleman din Sud, care avea un soi de graţie în tot ceea ce făcea. Şi un zâmbet drăguţ. L-am cunoscut în trenul spre Baltimore şi am mers împreună cu el şi soţia lui, Gretchen, direct la concert.
Reporter: Ai spus la un moment dat că aveai impresia că nu veţi termina niciodată primul album…
Emmylou Harris: Nu. Gram obişnuia să bea mult. Iar eu aveam unele dificultăţi în a înţelege piesele. Dar el a început imediat să mă „educe” oferindu-mi o casetă. Pe această casetă era şi piesa We Sweep Out The Ashes In The Morning de Carl & Pearl Butler, şi câteva piese cu The Louvin Brothers. Eu am crezut că Ira (Louvin) este fată, după voce. Numai auzisem niciodată un astfel de timbru. Gram s-a amuzat când i-am spus.
 
Reporter: Ai cântat cu mulţi solişti în duet: Mark Knopfler este foarte diferit de Roy Orbison şi amândoi sunt extrem de diferiţi de Gram. Cât este instinct şi cât este studiu în realizarea unui duet?
Emmylou Harris: Păi, într-un fel ambele aspecte sunt importante. Dacă primesc o copie a unei piese trebuie să mă obişnuiesc cu aceasta, ca să mă pot gândi la frazare. Cu Dylan (n.r- a cântat în 1976 pe Desire) nu aveam nici cea mai mică idee. N-am văzut piesele până când nu am intrat în studio, unde aveam în faţă o hârtie cu versurile. În general a rămas prima înregistrare a pieselor (râde). Asta dacă îmi amintesc eu bine. Ignoranţa este prietena mea, în sensul că trebuie doar să deschid gura şi să încep să cânt. E ca un dans, corect? În momentul în care îl auzi pe cel de lângă tine cântând începi să-ţi dai seama de frazare. Încerc să-mi amintesc dacă pe Willy Nelson l-am privit înainte de a cânta împreună. Dar cu Willy te simţi atât de confortabil. Am făcut împreună albumul Teatro în 1998. Când sunt cu el, pur şi simplu intru în lumea lui Willy. Şi, în general, asta trebuie să faci: să intri în lumea persoanei de lângă tine.
Reporter: Înainte să moară Gram, aveai vreo idee despre ceea ce urma să se întâmple?
Emmylou Harris: În mintea mea, am fi continuat să lucrăm împreună şi să scoatem albume. Cred că ar fi existat o… adevărată idilă romantică. Ştiu sigur că în momentul în care Gram a murit, mi-am dat seama că sunt îndrăgostită de el. Dar până atunci sentimentele au fost ţinute la distanţă. El era căsătorit, deşi avea o relaţie tensionată cu soţia, şi cred că se străduia să îndrepte lucrurile. Şi… ştii… n-am vrut să risc să stric prietenia noastră frumoasă şi relaţia profesională bună pe care o aveam. Dar întotdeauna am considerat că aveam timp, mult timp. Şi apoi el a murit.
Reporter: Ţi-a fost greu să nu fii primită la înmormântare?
Emmylou Harris: Mi s-a spus că nu sunt bine-venită. Şi a fost dificil. N-am crezut că merită să fac vreo scenă acolo. Într-un fel, am înţeles-o pe Gretchen. Era foarte tânără şi cred îşi dădea seama că plutea ceva în aer, chiar dacă nu s-a întâmplat niciodată nimic între mine şi Gram. Chiar şi simplul fapt că aveam o relaţie artistică puternică, la care ea nu putea participa, era ceva aproape palpabil. Aşa că… îi înţeleg reacţia de atunci.
Reporter: Privind în urmă, la ultimii 15-20 de ani, cum poţi caracteriza scena mainstream a muzicii country?
Emmylou Harris: Păi, cred că a devenit prea popular şi asta a început să îi dăuneze. S-a omogenizat. Şi nu înţeleg de ce s-a întâmplat acest lucru. Trebuie să fiu cinstită şi să spun că nu mai ascult posturile de radio care difuzează country. Am satelit, aşa că acum ascult postul de radio Outlaw Country, unde sunt difuzaţi toţi, de la Loretta Lynn la Neil Young. Şi este fantastic.
sursa: Mojo Music Magazine / iunie 2011

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here