Cronică de Mimo Obradov
Când un festival de care m-am atașat încă de la apariție este în declin nu mi-este totuna. A fost acea ediție a 10-a când nu s-au anunțat artiștii care vor urca pe scenă până nu au făcut probele de sunet. Publicul a fost bulversat. Decizia organizatorului a fost resimțită ca un scurt circuit. De atunci numărul spectatorilor care vin pentru muzică la Plai a scăzut. Nu știu dacă asta s-a dorit. După două ediții situația nu s-a redresat în ciuda eforturilor apreciabile ale tinerilor care au preluat moștenirea organizării. Anul trecut au fost, de exemplu, două nume mari – Joss Stone (cu sprijinul unei bănci străine) și Bob Geldof – iar anul acesta programul a inclus câteva din cele mai reprezentative nume ale categoriei world music ale momentului: Makoomba, Tamikrest și Bombino. Totuși, public puțin, majoritatea celor prezenți fiind cumva după chipul și asemănarea voluntarilor care instalează garduri, practicabile și perne în incinta Muzeului satului bănățean. Nu au cunoștiințe sau afinități legate de muzica și artiștii aduși. Sunt doar bine informați dar nu și impregnați cu ceea ce presupune un astfel de act cultural. Când scriu asta îmi vin în minte vorbele lui Frank Zappa (din albumul conceptual Joe’s Garage): „Information is not knowledge./Informația nu înseamnă cunoștiință”. S-a răcit, între timp, la Plai și relația cu mass media. Cu dispariția acestei interfețe a scăzut, din păcate, și interesul publicului față de un festival care a adus și continuă s-o facă, artiști deosebiți, mulți dintre aceștia pentru prima dată în Timișoara și în România (Al Di Meola, Paco de Lucia, Yung Chen Lhamo, la primele ediții și Susana Baca, Mariza, Joss Stone, Tamikrest, la cele mai recente). În ultimii ani organizatorii au început să cultive o formă nouă: după miezul nopții bumții-bumții cu DJ și mulți watts. Dans pe d’n’b, techno, hip hop… Poate că asta nu strică la portofel dar sigur dăunează imaginii unui festival care, inițial, și-a propus altceva și a reușit să se impună în peisajul cultural local prin asta.
Anul acesta am ascultat la Plai muzică din altă lume. Poate că sună banal afirmația dar chiar așa (m-)am simțit. Aș trece peste prima zi în care Dom(inique) la Nena părea o fetiță talentată de la o școală de muzică lăsată liberă pe o scenă prea mare pentru ea, în fața unui public binevoitor. Complimente de o parte și de alta. Atât. Într-o sală mai mică, închisă poate că ar fi reușit să transmită mai bine. Gentleman este o trupă din Germania, destul de populară acolo, care cântă reggae. Nemții și reggae? Ce poți să zici? Prima asociere care-mi vine în minte este cea dintre Ștefan Bănică Jr și rock’n’roll. Unora le place.
A doua zi am intrat în cu totul alt film. Mokoomba și apoi Tamikrest ne-au dus în altă lume, departe de societatea materialistă ignifugă a capitalismului european, una în care oamenii se zbat să supraviețuiască și știu să se bucure cu intensitate când au ocazia, o lume în care, așa cum zicea Zappa ”Knowledge is not wisdom./Cunoaștere nu înseamnă înțelepciune”. Cei șase tineri din Zimbabwe au țâșnit pe scenă asemenea gladiatorilor în groapa cu lei, cabrați, pregătiți pentru orice. Au turat motoarele la maxim timp de o oră și jumătate cu amestecul lor unic de ritmuri africane tradiționale Tonga și Luvale, combinate cu funk, ska și soukous. Au demonstrat că împreună sunt mai puternici decât cei 58 de lei lăsați la intrare. Înainte de finalul în forță, care le-a asigurat și un bis, au cântat o baladă, un blues African dedicat celor care-și plâng părinții, mamele și tații uciși în conflictele care macină continetul negru. Cei prezenți în țarcul din fața scenei nu au avut disponibilitatea să asculte și să înțeleagă mesajul. Au profitat că s-a făcut liniște și se pot auzi mai bine vorbele, chicotelile, strigătele lor care creau un vacarm impresionat. În timpul următorului concert l-am remarcat, la marginea spațiului destinat spectatorilor, pe excepționalul basist al trupei, Abundance Mutori. L-am felicitat și i-am mulțumit. A zis că este prima dată aici și este fericit. Da, gândeam în sinea mea,, nu trebuie să fii înțelept ca să fii fericit, cum spunea și Zappa: „Wisdome is not happiness”.
Mi-am dorit de mult să văd și să ascult live cum cântă, ce atitudine au în contact cu publicul, ce reușesc să transmită prin muzica lor tuaregii, acești desperados ai deșerturilor vaste. Tamikrest, din îndepărtatul Mali, mi-au oferit, în sfîrșit, ocazia. Cum spuneam în titlu, artiștii selectați pentru ediția din acest an, ne-au adus muzică din altă lume. Balansul ritmic leneș dar ferm, asemenea pașilor unui animal masiv, basul, tobele, percuția se contopeau și se rostogoleau pe cărările invizibile ale Saharei din imaginația noastră. Parcă eram pe cămilă când cele două chitări și vocile împleteau fire colorate în aerul cald desenând imagini în închipuirea noastră, Fata Morgana sculptată în sunet. Tamikrest sunt în plină ascensiune, tot mai apreciați pe scenele lumii, invitați la o mulțime de festivaluri și concerte iar la Timișoara au ajuns în finalul turneului din această vară. Sub stele ne-au arătat necuprinsul, fericirea scăpătată în nostalgie. Am revenit la cuvintele lui Zappa: „Hapiness is not love./Fericirea nu este dragoste”. Dar a fost atât de bine să fii fericit ascultînd muzică de departe…
Mimo Obradov
- MEMORIA FACEBOOK POATE FI UTILĂ! - februarie 3, 2025
- Va reuși Ilie Bolojan? - ianuarie 23, 2025
- NOSTALGII BUNE ȘI RELE, FINAL DE AN ZBUCIUMAT - ianuarie 2, 2025