Ora veselă: când presa sportivă face cronică de concert. Azi, cazul Cristian Geambașu (29.03.2017)

martie 29, 2017

175

Articol de Iulia Radu
Din când în când îl întreb pe „prietenul” Google dacă au mai apărut articole despre Andrei Partoș. Așa am ajuns la cronica lui Cristian Geambașu despre concertul susținut de Ian Anderson (Jethro Tull) la București în luna februarie. Nu o să comentez acum părerea lui Cristian Geambașu despre concertul lui Ian Anderson. Remarc doar câteva aspecte. Omul ascultă trupa de 41 de ani, eu nici n-am atâția ani de viață (dar am văzut Jethro Tull de 4 ori live). Era supărat nevoie mare că Ian Anderson nu mai are voce și a „omorât” piesele copilăriei lui. Mă rog, fiecare spectator cu urechile lui. E drept că, fiind vorba despre un jurnalist cu experiență, dar mai ales despre un fin cunoscător al muzicii Jethro Tull, mă așteptam ca omul să știe că Ian Anderson a declarat în mai multe interviuri că nu s-a considerat niciodată un solist vocal, ba mai mult decât atât, era frustrat că nu avea o voce bună, de aceea a și încercat să compenseze cumva această lipsă. Am văzut cazuri de oameni care, după 60 de ani, au început să vadă mai bine și au renunțat la ochelarii care-i ajutau să citească ziarul. Dar… n-am văzut pe nimeni care, ajuns la 60 de ani, să se transforme în Pavarotti sau în Freddie Mercury. Că era dezamăgit de prestația lui Anderson (nici vocea și nici mișcarea scenică nu i-au fost pe plac), e problema lui, până la urmă… fiecare merge la un concert cu anumite așteptări. DAR… „jurnalistul box-to-box, de 25 de ani mereu în echipa ideală a presei de sport, respectat, temut și foarte apreciat, întotdeauna la obiect, tăios, fără ocolișuri” (după cum, cu modestie, se descrie pe blogul personal) era supărat și pe publicul din sală care „n-a fluierat, n-a bătut din picioare, și-a pierdut exercițiul critic” și nu l-a taxat pe nefericitul Ian Anderson (poate trebuia să-i ceară „demisia” lui Anderson?!). După ce ne spune că 200 de lei este un preț mare „chiar și în Anglia” pentru show-ul văzut, Cristian Geambașu se aruncă într-o comparație riscantă: „La concertul Steven Wilson de la Bruxelles, sala Ancienne Belgique, am plătit 35 de euro pe un bilet. Şi a fost un pic altceva, dacă mă înţelegeţi. Şi dacă ştiţi cine este şi ce cântă Steven Wilson. Şi ştiţi”.Wow! Ăsta e chiar mai snob decât mine! Eu m-am oprit la Van Der Graaf Generator și la Peter Hammill. De fapt, aceasta este problema publicului român: snobismul. Cei ca Geambașu au uitat să se bucure de un concert. Sau, poate, n-au știut niciodată! Oricum, n-am putut să nu remarc faptul că unii dintre cei care i-au comentat articolul, l-au îndemnat să fie tolerant.
Sincer, n-aș fi scris niciun rând despre acest text, dacă n-ar fi existat măgăria la adresa lui Andrei Partoș, comisă de Cristian Geambașu în comentariile din josul articolului amintit. Cineva (semnează Mircea Ioan) i-a recomandat articolul semnat de Andrei (click aici!!) și l-a întrebat ce părere are. De fapt, aveți print screen-ul alăturat. Așadar, dacă ne bucurăm de întâlnirea cu un artist care a schimbat „fața” muzicii, suntem „aplaudaci de profesie”. Între noi fie vorba, suntem printre puținii (ca să nu spun singurii) care publică și articole critice după concerte. Nu pot să nu observ că-l numește pe Andrei „critic”, deși cred că a specificat de 100 de ori în interviuri că este „comentator”. Deci… pentru a 101-a oară: nu este critic muzical. Deși Geambașu îi recunoaște vechimea în domeniu, nu se poate abține și subliniază că „vechimea nu te califică”. Ei, da! Pe bune?! Să înțeleg că simplu fapt că asculți Jethro Tull de 41 de ani și că ai fost la concertul lui Steven Wilson, te fac apt să emiți opinii despre cât de sus urcă un solist cu vocea sau că instrumentiștii sunt „decenți, corecți și cam atât”?! Serios?! Pentru că dacă e pe principiul acesta, înseamnă că de mâine pot scrie liniștită despre fotbal. Am o vechime „în domeniu” de 30 de ani: mă uit la meciuri de când aveam 3 ani, am caiete în care îmi notam componențele echipelor (fac pariu că nu încurc jucătorii așa cum o fac comentatorii TV de fotbal)… în plus, am bătut mingea pe maidan până la vreo 15 ani. Ca să nu mai spun că am practicat gimnastică, handbal, volei și vreo 10 ani arte marțiale. Sunt suficiente argumentele?
Nesimțirea lui Geambașu merge mai departe, însă. Îl numește pe Andrei „prizonierul programelor de educare a tineretului în spirit comunist”. Absolut adevărat! Să dai Black Sabbath, Pink Floyd, Led Zeppelin, The Who, The Rolling Stones, The Beatles, Genesis, King Crimson etc la Radio Vacanța Costinești și în cluburile de pe litoral și din București, este o dovadă de comunism feroce. Așa a educat Andrei tineretul „în spirit comunist”. Între noi fie vorba, făcea rost de discuri la câteva zile de la lansare, nu la câteva luni (așa cum a spus Geambașu în articol că ajungeau la el). N-am înțeles trimiterea la Adrian Păunescu. N-a fost niciodată invitat în emisiunile lui Andrei. Doar pentru că a susținut folk-ul românesc?! Doar pentru că îi difuzează și îi susține pe Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Vasile Șeicaru, etc?! Cristian Geambașu minte și dezinformează cu nerușinare în acel comentariu postat pe blogul lui! Desigur, nu mă aștept la bun simț, respect sau la fair-play din partea lui Geambașu (doar e jurnalist sportiv). Dacă avea cei 7 ani de acasă, nu publica un astfel de mesaj, indiferent cât de mult l-ar fi deranjat cronicile TV scrise de Andrei. Pentru că, stimate „coleg” în momentul în care emiți opinii la TV seară de seară, îți asumi și eventualele critici (sau poate te consideri perfect?!). Asta este! Nu suntem toți telespectatori pasivi, iar când observăm o atitudine duplicitară sau comentarii veninoase, reacționăm. Așa cum, de altfel, când citim articole tale scrise bine, te lăudăm și le distribuim fără probleme (desigur, pe acelea nu le-ai văzut). Andrei știe să critice așa cum știe să și recunoască meritele cuiva, spre deosebire de alții.
Din păcate, trăim în țara în care presa „sportivă” scrie în proporție de 80% exclusiv despre fotbal (marea majoritate fiind articole de cancan), ignorând o mulțime de discipline sportive (unde chiar avem rezultate). Marii jurnaliști de sport se „îneacă” de multe ori în miștouri ieftine despre fotbaliști, antrenori, se țin ca niște cățeluși după Becali și au uitat de mult regulile de bază ale jurnalismului. Așa-zisele talk-show-uri sportive seamănă cu discuțiile dintre babele care se strâng seara la poartă pentru o bărfă mică: „am auzit că”, „se spune că”, „X a spus despre tine că… tu cum comentezi?” sunt lait-motivele emisiunilor… Nu mai contează dacă se face sau nu sport în școli, nu mai contează soarta juniorilor, nu mai contează alte sporturi în afară de fotbal. Când se plictisesc de fotbal și vor să arate că sunt culți, jurnaliștii sportivi scriu despre muzică. Au devenit experți în octave și și-au uitat menirea. Rușinos!
Oh, well, the world is full, so full of crashing bores….